Viața Sfintei Gorgonia, sora Sfîntului Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu

 

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creștină de la părinți, moși și strămoși. Iar tatăl ei, fiind din părinți slujitori de idoli, a petrecut el însuși multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericita Nona, soția lui, a întrebuințat multe mijloace pînă ce l-a adus la buna credință cea creștinească, căci era om cu foarte bună știință și voință chiar mai înainte de a cunoaște el adevărul și nu era cu putință să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

După ce a primit Sfîntul Botez, Grigorie a strălucit atît de mult în faptele bune, încît a fost hirotonisit și episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednica de minune Nona, atîta luare-aminte avea către cele dumnezeiești și atîta evlavie, încît, după cum zice Cuvîntătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei și fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieștii slujbe sau în altă vreme, fără numai cînd era mare nevoie să vorbească. Și ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune și cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua și noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgînătate la buna credință, după cum am zis.

Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfînta Gorgonia și un tată și un dascăl ca acesta avînd, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dînșii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a și făcut. Căci, deși au măritat-o părinții ei cu legiuită și cinstită nuntă, cu toate acestea atît de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sînt mult lăudate pentru întreaga lor înțelepciune, încît ea a unit cu nunta și fapta cea bună a fecioriei și a arătat tuturor că nici fecioria singură nu unește pe om cu Dumnezeu și nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel ca nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dînsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomisește bine și nunta și fecioria. Deci mintea ori îl unește pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea și îl desparte de Dumnezeu.

Această de-a pururea pomenită nu s-a despărțit de Dumnezeu dacă s-a măritat și dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită și cu întîiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puțină vreme lumii și firii, după legea trupului, pe care a rînduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună și cinstită a ei era că și pe bărbatul ei l-a adus la credința cea bună, încît nu-l avea pe el domn și stăpîn fără de rînduială, ci împreună rob bun și în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci și pe rodul pîntecelui său, adică pe fiii ei și pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfîntului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare și folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, și a dorit buna aducere de roade, pe fiii săi.

Înțeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care șade și se liniștește în casa ei, iubește pe bărbatul său și se sîrguiește la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite și înțelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înțeleaptă și cinstită sînt mici și neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite și prea înțelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea și pentru împodobirea ei, precum era ea? Și care alta se liniștea în casa ei și nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaților ca aceasta? Care alta avea ochii atît de înțelepți și opriți de la privirile cele fără de rînduială, ca această fericită? Care alta avea rîsul atît de cinstit și liniștit ca al ei? Care alta ca ea abia zîmbea cîteodată, cînd era trebuință? Încă și auzul ei l-a păzit atît de curat, încît îl avea încuiat la toate cuvintele deșarte și nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeiești și mîntuitoare. Nici limba sa n-o avea neînfrînată, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpîn, spre a grăi numai dreptățile lui Dumnezeu și a avea rînduială hotărîtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvînt deșert și nefolositor.

Vrednica de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-și înfrumuseța capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-și îmbrăca trupul său cu haine scumpe și de mult preț. Nici cu mărgăritare și diamante nu strălucea, nici cu spoieli și cu dresuri nu și-a acoperit vreodată fața precum fac altele, care sînt fără de rușine și spoiesc fața lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele și cu unsori împotriva dumnezeieștii zidiri a lui Dumnezeu și nu se mulțumesc, nebunele, cu fața lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinînd astfel chipul lui Dumnezeu. Știa și fericita Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-și împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înflorește fețele femeilor celor cucernice și cinstite din rușinare și din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrînare și din postire. Iar spoielile, încondeierile feței și frumusețea cea de un ceas și fățarnică o lăsa acelora care ies și umblă pe ulițe fără rușine și nu iubesc frumusețea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfînta Gorgonia în toate acestea. Dar înțelepciunea ei, cunoștința și credința pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvînt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putință a se afla alte pilde ale înțelepciunii ei și ale dreptei credințe ale ei, afară de cele ale părinților ei celor trupești și duhovnicești, la care privind de-a pururea pomenita, le urma fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atîta era ascuțimea și istețimea minții ei, încît toți o aveau de obște sfetnic la trebuințele lor, nu numai rudeniile și părinții ei, ci și străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toți înțeleptele sfătuiri ale ei.

În dreapta credință și în evlavie era minunată și neasemănată. Căci, care alta a împodobit atît de mult sfințitele biserici cu daruri, ca fericita Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfințită și vie a lui Dumnezeu - după dumnezeiescul apostol - ca ea? Cine altul a cinstit atît de mult pe preoții lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătățiți și care viețuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor și mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decît Sfînta Gorgonia?

Pentru sfînta, se potrivește să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă și casa ei era deschisă și gata pentru primirea de străini, precum era și casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cîndva. Aceasta, ca și Iov, era vederea orbilor, picioare șchiopilor și mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei șchiopi și sîrguia a căuta pe cei sărmani și către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obște adăpost al săracilor, averile lor erau de obște cu cei ce aveau trebuință și le-a dat săracilor, ca să rămînă dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Și lucru cel mai bun decît toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cît putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pămînt n-a lăsat nimic altceva, decît trupul ei. O bogăție a lăsat copiilor ei, adică îndurarea și faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu.

Mulți oameni au un obicei: în vremea cînd fac un bine, cad în alt lucru rău - adică în vremea cînd fac milostenie la săraci ca și cum ar fi destulă milostenia singură să-i mîntuiască, afară de celelalte fapte bune - se abat, se dau la desfrînări și la îndulcirile trupului, ca și cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednica de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lîngă milostenia ce făcea neîncetat avea și postirea, iar pe lîngă milostenie și îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stînd drept în picioare, iar alteori lăsîndu-și genunchii la pămînt. După aceea, cu inimă zdrobită și smerită și cu lacrimi fierbinți își înălța împreună cu rugăciunea și mintea sa către Dumnezeu și acolo o avea neclintită.

Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci și pe bărbați și se arăta mai înaltă decît alții. Multe alte fapte bune pe care le aveau alții le urma și ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alții, ea îl învăța de la dînșii. Drept aceea, învăța și urma toate faptele cele bune, pe care alții nu le făceau.

Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei și trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpînea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărțire, ca sufletul să-și ia slobozenia și ca să nu se împiedice de simțire? Sau nopțile cele veghetoare, cîntarea de psalmi și starea ce o începea astăzi și o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieșeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii și ajungea pînă la ceruri? Sau fierbințeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici cîinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele și nici grindinile, pentru dorința pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoința cea bună a mîntuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbații și femeile este numai după trup, iar nu și după suflet. Sau înfrînarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoașei Eva și pe păcat, precum și pe șarpele amăgitor, pe diavolul și pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viață făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, pînă la chip de rob, precum și patimile Lui? Și cum este cu putință a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?

Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune și răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Cînd încă era sfînta în viața aceasta, odată a șezut într-o căruță pe care o trăgeau niște catîri. Mergînd pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al omului și din pizma care o avea asupra ei, pentru sîrguința ei cea bună, deodată s-au speriat catîrii și, alergînd cu sălbăticie, s-a răsturnat căruța și a căzut sfînta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruță și o tîrau catîrii, încît s-au sfărîmat mădularele și s-au zdrobit oasele ei. Această întîmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioși, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfîntă să pătimească un rău ca acesta.

Ea, cu toate că avea atîta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare și vindecare și aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea și-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecățile ce știe, a lăsat-o să pătimească această ispită și după aceea iarăși să o tămăduiască. De aceea și după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mîntuitorul său, a urmat și lucrul, căci s-a tămăduit desăvîrșit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voiește să pătimească acea sfîntă ispită ca un om și să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toți i-a făcut să se minuneze și mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toți a sosit și s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost rușinat.

Altădată, iarăși s-a îmbolnăvit sfînta, iar boala ei era neobișnuită și străină, că avea o fierbințeală năpraznică în tot trupul ei și era ca o aprindere a sîngelui. Apoi a urmat răceală, sîngerare, roșeață și moleșire a minții și slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meșteșugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că și-au pus toată sîrguința lor. Nici lacrimile cele multe ale părinților ei, nici rugăciunile cele de obște către Dumnezeu și nici cererile a toată mulțimea n-au folosit, căci toți aveau folos de la sănătatea sfintei și dimpotrivă, de obște, socoteau pagubă și vătămare boala ei.

Ce a făcut după aceasta Sfînta Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obște. Și, așteptînd vremea nopții, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puțin boala, s-a dus și a căzut cu credință la Sfîntul Jertfelnic, chemînd cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sînge, care atingîndu-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sîngelui ei. Deci ce a făcut? Și-a apropiat capul ei de Sfînta Masă și cu lacrimi, precum a udat desfrînata picioarele lui Hristos, a udat și ea Sfînta Masă, zicînd că nu se va duce de acolo, pînă nu-și va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplîndu-și cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvîrșit și s-a întors acasă ușurată de boală, cu trupul și cu sufletul, fiindcă și-a luat plata credinței și nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei și-a dobîndit și sănătatea trupului. În acest fel a fost viața fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem și sfîrșitul.

Fericita dorea moartea pentru multa îndrăzneală pe care o avea către Hristos și, mai mult decît toate cele pămîntești, alegea mai bine să fie lîngă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască și înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugîndu-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară și să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească și să nu se tulbure cînd va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfînta n-avea trebuință de vreo pregătire, pentru că avusese cu puțin înainte săvîrșirea Sfîntului Botez sau, mai bine să zic, că toată viața ei era desăvîrșire. Nașterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfînt, prin Sfîntul Botez, iar încredințarea mîntuirii o avea prin faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase pînă atunci și peste care mai pe urmă de toate a pus Sfîntul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mîhnea și aceasta avea trebuință s-o adauge lîngă celelalte lucruri bune ale ei. Care era aceasta? Să-și boteze și pe bărbatul său, ca să nu rămînă nedesăvîrșit lucrul ei, ci să se ducă desăvîrșită la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga și îl căuta și nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

După ce le avea pe toate după scopul ei și nimic nu mai lipsea dintre cele cîte poftise, s-a apropiat și ziua cea hotărîtă a morții ei; atunci s-a pregătit de moarte și pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor și iubiților ei, cîte sînt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii și de frați, a vorbit cu înțelepciune și a învățat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învățătura ei către toți, în ziua cea mai de pe urmă a vieții ei. Atunci a adormit și s-a dus la cele cerești fericitul ei suflet, nu așa bătrînă după anii vieții, căci nici nu voia să trăiască și să se afle mulți ani în lume. Dar după bunătăți și după faptele bune, era îmbogățită mai mult decît mulți alții, care au ajuns la adînci bătrîneți.

Însă este bine și folositor lucru să adăugăm și ceea ce a urmat la sfîrșitul ei. Fericita zăcea pe pat, după cum am zis, avînd răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii și străini, mîhnindu-se toți de despărțirea ei. Unii dintr-înșii doreau să audă de la dînsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alții voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea și durerea inimii lor era nevindecată și lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dînșii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plîngeri pe ceea ce se despărțea de lume cu semnele sfințeniei; ci toți stăteau cu adîncă tăcere, ca și cum s-ar fi săvîrșit vreo taină dumnezeiască, iar sfînta zăcea nemișcată, fără glas și fără suflare.

Atunci păstorul cel de obște, adică tatăl ei, care stătea aproape de dînsa, văzînd-o că își mișca încetișor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezînd că va auzi ceva. Și a auzit-o zicînd un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: "Mă voi culca și voi dormi cu pace" (Ps 4, 8). Aceasta nu era altceva decît o arătată mărturie și dovadă a îndrăznelii și a sfințeniei cu care fericita Gorgonia a ieșit și s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim și noi păcătoșii și osîndiții de sfîrșitul cel bun și mîntuitor în pocăință și mărturisire, ca împreună cu cei mîntuiți să slăvim și noi bunătatea Lui cea desăvîrșită, în vecii vecilor. Amin.