REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

 Valeria Stupcanu: #Bunavestire_Blagoveștenie.                       #rugaciunea_din_icoana_bunicii                                #Ziua_Cucului  #Ziua_pasarilor                              Copil fiind, eram fascinata de icoana bunicii. Textul acela a fost primul citit de mine și prima rugăciunea învățată : "Adâncita-n rugăciune stă Fecioara și gândește /Vine-un inger și ii spune veste ce o înveselește /Ca va naște prin minune Fiu de Dumnezeu iubit / Umilită se supune noi prin el ne-am mântuit."  În Calendarul popular această zi poartă denumirea de Blagoveştenie/Buna Vestire  sau Ziua Cucului. Primul cântat al cucului fiind legat de Echinocţiul de Primăvară, iar ultimul cântat de Solstiţiul de Vară, de Sânziene, sărbătoare care mai poartă şi denumirea de Amuţitul cucului.   Dat fiind că începe să cânte la Buna Vestire – numită şi Blagoveştenie, are şi el sărbătoarea la această dată – Ziua Cucului, (când se dezleagă limba tuturor păsărilor, mai ales a cucului /"Blagovest

 Dacă am putea măcar să definim sufletul , ar fi mult mai ușor să îl încadrăm în clișeele noastre mentale. Dar oare ce este acest suflet? Unde se află el? Care este scopul lui?  De ce uneori nu putem să îl mai simțim?   Unele dureri sufletești sunt așa de profunde încât se somatizează fizic. Îmi amintesc  când am trecut printr-o perioadă mai dificilă a vieții mele că am fost la cardiolog să văd dacă nu fac infarct iar în urma unei consultații extrem de amănunțită, cu aparate super sofisticate, mi s-a spus că eram perfect sănătoasă.  Atunci am conștientizat pentru prima dată că mă durea sufletul.   Dar trebuie să vă povestesc și despre momentele mele de fericire, în care simt cum sufletul se propagă în toate direcțiile. Parcă aș cuprinde tot universul cu bucuria mea. În suflet au loc toate emoțiile. Fiecare dintre noi a experimentat astfel de trăiri.   Există situații în care , dacă ascultăm muzică pe placul sufletului nostru, simțim cum plutim. Așa reacționează sufletul meu la muzica i

  Lumina, tuturor ne place, dar oare de câte feluri este ea? Iubirea și lumina reprezintă esența vieții, dar cât putem noi să înțelegem, să simțim și să acceptăm din ele? Primul lucru la care mă gândesc când pornesc de la acest titlu este  lumina care coboară la Ierusalim și care îmbină perfect cei doi termeni laic și ecleziastic. Nu am reușit să trăiesc deocamdată această experiență, dar din câte am auzit, în noaptea de Înviere, după o perioadă de curățenie interioară, la Ierusalim coboară lumina sfântă și aprinde atât lumânările preotului care se roagă în altar, dar se poate întâmpla ca să se aprindă instantaneu și lumânări ale oamenilor care participă la slujbă și care , mai mult ca sigur , primesc acest dar divin, ca urmare a meritelor personale. Acea lumină , timp de aproximativ 30 de minute există, dar nu arde. Oamenii trec mâna și fața prin acea lumină, fără a fi arși. Vă puteți imagina? Un foc care luminează și totuși nu arde. Aceasta este una dintre cele mai elocvente dovezi a

               SUFERINȚA...             Suferința înseamnă răbdare, răbdarea înseamnă nădejde, nădejdea înseamnă credință, iar credința calea spre mântuirea sufletului.               Sufletul este diamantul șlefuit prin durere, care capătă strălucire din întuneric spre lumină, ca scoica care devine mai frumoasă și mai puternică, cu fiecare val al mării, cu fiecare stâncă în care se lovește, cu fiecare catarg ce-l întâlnește, cu fiecare țărm pe care se odihnește, cu fiecare pirat ce încearcă a o răpi ca pe o comoară, o nestemată, cu fiecare furtună primejdioasă, cu fiecare vânt ce o azvârlă către un alt orizont, o scoică soldat ce se luptă pe terenuri minate și nisipuri mlăștinoase, cu fiecare rază de lumină a farului ce pâlpâie în fiecare dintre noi, cu așezarea nopții peste tristețea inimii, cu ivirea zorilor pe lacrimi de rouă, cu incandescența stelelor, cu zborul îngerilor, cu al soarelui surâs în răsărit, cu a strălucirii lunii la zenit, cu scânteia luceafărului din miazănoapte, cu

 Maica  domnului    e  ajutatoare  tuturor  chipul  maicii domnului  din  ori  ce  icoana  e  făcătoare  de  minuni   dar  sa  te  rogi  cu  toată  făptură  ta  eu  mama  rugat  cind  eram  copil  și  cu  atâta  dorința  ca  misa  indeplinit  și mereu  totul  depinde  de credinta  voința  noastră  și  am  și  visat  de  multe  ori  curind  briu maicii domnului   pe  cer  de  la  dialog  spre  la  vale  ea  în  tot  deauna se  roagă  pentru  toți  oamenii    sa  ne  îndreptăm  și  noi  privirea  gândul  inima  totul  către  ea  către  sf treime  și  la sfinti  Ingeri  arhangheli  către  toate  puterile cerești amin   numai  atunci  vom   dobândi  pacea  sanatate  bucuria   fericirea   totul  o  intru totul  iisus e  Hristos   primește  acum  aceasta  rugăciune  precum  bani  văduvei  și  păzește  de  necazuri  boli  de  venirea  a altor  nemuritor  asupra  noastră  și  de  vrăjmași  cei  văzuți  și  ne  văzuți  izbăvește  pe toți  și  îngrădește   pe  tot  omul  cu  putera  tatălui  și 

   autor: Enache Ramona Elena          De ce ne este teamă, să lăsăm simțurile să vorbească?           Și ne reprimăm propriile emoții și astfel încep gândurile, să ne tulbure pacea minții.            De ce suntem în gardă, față în față, cu simptomele iubirii? Și seara doar prin rugăciune alungăm ispitele.             De ce simțim adrenalină, în loc să simțim endorfină, în brațele iubirii? Fiindcă oare ne lăsăm seduși, de atenția oferită prin vorbe, care acestea sunt adeseori deșarte, căci vorbele neurmate de fapte sunt nimic.            De ce nu găsim echilibrul, alchimizarea, talerul balanței, centrul universului, busola inimii, ghidul minții, imperfecțiunea înțelepciunii, harul Duhului Sfânt?           Fiindcă ne pierdem printre putere de funcție și bani, ambiții, orgolii, resurse materiale, educație precară, autoeducație eșuată, autosabotare, neîncredere, teama de a nu mai fi rănit, teama de abandon, dependența toxică de altcineva, atașamentul sufocant, frământări ale gândurilor, î

Trecea pe stradă singur, trist și abătut, Purta atât de multe griji pe ai săi umeri, Căci soarta sa, prea aspru l-a bătut, Iar anii săi prea mulți, cu greu îi numeri. Nimeni nu era cu el…ci doar în mintea sa, Simțea tumultul vieții și uitarea tuturor, Era atât de singur…și-atât de trist părea, Simțea cum toate amintirile îi mor. Copiii l-au uitat și nu mai vor să-l vadă, Boala-nsingurării o purta mereu în suflet, Era un cerșetor …și va muri pe stradă… În trenul vieții își luase ultimul bilet. Acum își căuta un loc pentru la noapte, Toate îl dureau…și îi era atât de frig… Avea pe umeri griji și boli…de toate,  Ce colții-n carnea lui, prea tare își înfig. Își cheamă cu patos copiii în gând, Să nu fie singur…să nu-i fie moartea grea, Nu vrea nici mâncare, deși este flămând, Să-și ia doar rămas bun…atât își mai dorea. Sursa Foto: Internet.    Autor, Ioana Bocicu.

   autor: Enache Ramona Elena                Cei care umblăm cu Dumnezeu purtăm la gât, semnul a ceea ce ne-a salvat de noi înșine, când eram căzuți în ispite, crucea de argint, argintul fiind o protecție împotriva entităților și energiilor negative.                În lumea celor în goana după bani mă simt neputincioasă, distantă de Dumnezeu. Ideea este să nu crezi în minciunile, iluziile pe care ți le spune Satana. Ai impresia că Dumnezeu nu se uită, dar când ești blocată și când crezi că nu poți merge mai departe, Dumnezeu încă crede în tine. E greu de găsit răspunsuri, într-o lume plină de minciuni, în care doar o ciudată ca mine mai crede în minuni.               Durerile altora le iau asupra mea, devin empatică cu ele și astfel de dureri mă fac să fiu distrasă. În lumea oamenilor cu bani, este nevoie de multă lumină, cu toate că impactul ei își face loc cu greu. Și am o teamă, una foarte mare de a nu rămâne printre ei, dar mai ales de a nu deveni rece și de piatră ca ei doar pentr

       Sunteţi apostoli ai noștri și cheia împărăției o aveți vă rog fierbinte și cu drag a ne primi să avem în cer și noi o parte și fericirea de apoi avem credinţă avem și lupte dar cu rugăciuni posturi și închinării le vom duce mai departe cu sfinții cu îngeri și cu voi am postit și mam rugat trupul domnului lăm luat că intru gând și o iubire să fim alături la orcine la nevoi la bucurie așa e la frăție frați la Bine și la rău până vom fi la dumnezeu în veți de veci de veci vom fi amin cu dragoste și respect autor:Cristina Ionescu

   autor: Enache Ramona Elena             Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți, ci ne cere să fim prezenți, dar cum să fim prezenți într-o lume plină de haos și minciună?!              Nu sunt ca restul lumii, nu sunt o persoană falsă, spun lucrurilor pe nume, chiar dacă asta înseamnă să îmi atrag multe antipatii și invidii. Nu sunt o persoană plastică socială. Dar eu vreau bărbatul care să vrea, să mă vrea pentru cine sunt și nu pentru versiunea falsă, pe care să o arăt lor, ca să creadă că sunt cine vreau ei să creadă. Viața m-a învățat că oamenii potriviți mie, vor rămâne lângă mine, restul au fost doar lecții, unele de a nu mă transforma ca ei.           Oamenii ca mine au povești de spus, aduc    cuvintele și faptele la suprafață, pentru a îi face pe oameni să simtă, chiar dacă înseamnă a eșua, important este a încerca și a nu renunța la primul vânt, la prima furtună.              Cuvintele sunt ferestre către inimă, ele pornesc sau opresc fiece lacrimă... Doar dacă simțirea e prof

   autor: Enache Ramona Elena                          Dumnezeule, folosește-mă să fiu o lumină în lume. Doamne, Tu știi ce faci și știi ce-i mai bine pentru mine. De acum încolo, pentru că m-ai salvat din focul iadului și mi-ai dat a doua șansă la viață îmi pun toată speranța și încrederea în Tine.          Vreau să fiu o lumină, dar este atât de mult întuneric. De parcă... Am inima așa de grea și o povară deloc ușoară stă așezată pe umerii mei, dar mai ales pe ancora inimii mele și pe fereastra sufletului meu. E ceva în mine ce mă face să vreau să plâng... Și nu știu ce e!               Pot doar presupune ce ar putea fi și anume: neputința, vulnerabilitatea, slăbiciunile, limitele mele și ignoranța, falsitatea, lașitatea, dualitatea, măștile oamenilor.              Nu pot suporta cum oamenii privesc pe alți oameni în cifre și procente, când de fapt și de drept suntem cu toții suflete. De ce majoritatea aleg să fie suflete deșarte? Așa cred că scapă de durere, de singurătate, dar ce n