REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  A cesta este numele icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care Sfântul Sava sârbul a adus-o de la Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, de lângă Ierusalim. Ș i așa s-a împlinit prorocia Sfântului Sava cel Sfințit, pe care o făcuse cam cu opt sute de ani mai înainte, că va veni un anume preot sârb cu numele Sava, și că acestuia i se vor da un toiag arhieresc și această icoană. C ând Sfântul Sava sârbul a cercetat Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, monahii și-au amintit de prorocia întemeietorului mânăstirii lor și i-au dăruit lui Sava cel din Serbia toiagul și icoana. A ceastă icoană a fost așezată de-a dreapta Ușilor împărătești de pe iconostasul sihăstriei Sfântului Sava din Karies, în Sfântul Munte Athos [numită ”Casa tăcerii“], iar toiagul a fost pus într-o chilie alăturată, cunoscută sub numele de ”Paterica“.

  „S-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 17) Ne este de folos să fim dojeniți C ine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât și pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor. C ând cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăște greșelile și păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Și ca să vedeți că cel care în toate ne laudă și în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultați ce grăiește Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înșeală pe voi și cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12). P e un vrăjmaș nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrățișăm, chiar și când ne dojenește. Acela ne este potrivnic chiar și când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar și când ne rănește. Sărutarea vrăjmașului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru n

  „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă”. (Luc. 18, 39) Răbdarea în suferințe C ât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, și ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat și nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda și a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite? C ât de multe nenorociri și buimăceli neașteptate nu dau peste noi? Și totuși cineva trebuie să înăbușească gândurile cele rele, și să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă și fericitul Iov a răbdat mii de patimi, și totuși n-a încetat de a proslăvi pe Domnul. Î ntre noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniți de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, și-l răpesc ei înșiși. Ce faci o omule? hulești tu pe Dumnezeu bine

  A cest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinți săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești. L a vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, povățuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o școală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mânăstire", primind tunderea monahicească la șapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele și îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele

  D in vremurile cele mai vechi Biserica a cinstit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca patroană și apărătoare a poporului creștinesc de pretutindeni care, prin rugăciunile ei mijlocitoare cheamă mila Fiului ei asupra noastră, a păcătoșilor. A jutorul Preasfintei Maicii Domnului s-a arătat limpede și mereu de-a lungul timpului, atât către persoane, cât și către comunități de oameni și popoare, pe timp de pace și pe timp de război, în pustiile sihaștrilor și în mijlocul cetăților și vuietului lumii. E venimentul pe care îl prăznuiește astăzi Biserica ortodoxă de pretutindeni confirmă limpede că Maica Domnului este pururea apărătoarea poporului creștinesc. Spre ziua de întâi octombrie a anului 911 (Sinaxarul Sărbătorii din Mineiul pe Octombrie menționează că acea zi era o Duminică (București: Ed. Inst. Bibi. și de Misiune al B. O. R. , 2004, p. 32).), în timpul domniei împăratului Leon cel înțelept, se făcea în Sfânta Biserică Vlaherne din Constantinopol priveghere de toată noap

  De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile tale tale și le dă săracilor și vei avea comoară în cer. După aceea vino și urmează-Mi (Matei 19, 21) I ubiți credincioși, I dealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu. M ântuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobândește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să săvârșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine al

  S fântul Tit a fost unul dintre cei șaptezeci de apostoli mai mici. El s-a născut în insula Creta, unde a primit cea mai înaltă educație clasică a vremii. El cunoștea toată filosofia și toate operele poetice grecești. Î n urma unei vedenii din vis, el a început să citească cu luare aminte Cartea Prorocului Isaia, în urma căruia a lepădat toate concepțiile lui elinești. A uzind de Hristos Domnul, Tit a călătorit la Ierusalim împreună cu alți cretani, iar acolo L-a văzut pe Domnul cu ochii lui, L-a auzit predicând cu urechile sale și a fost martorul ocular al minunilor Lui preaputernice. I nima tânără a cretanului Tit s-a închinat atunci cu desăvârșire lui Hristos. Mai după aceea el a primit Sfântul Botez din mâinile marelui Pavel, căruia i-a slujit așa cum slujește un fiu credincios tatălui lui iubit, la lucrarea Predicării Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel l-a iubit pe Tit atât de mult, încât în unele locrui din epistolele lui îl numește fiul lui iubit (Tit 1:4), iar în altele

U nul dintre cei mai cinstiți cuvioși români, care au strălucit pe pământul Moldovei în secolul XVI, este Sfântul Rafail de la Mânăstirea Agapia Veche. Fiind născut în ținutul Neamț și auzind de marele sihastru Eufrosin, a părăsit cele pământești și, urcându-se în munte, i s-a făcut ucenic. Deci, făcându-se călugăr prin mâinile lui, atât de mult a sporit Cuviosul Rafail în rugăciune și post, încât a ajuns pe dascălul său. D upă mai mulți ani de viață pustnicească pe Muntele Scaunele, s-a coborât apoi în schitul întemeiat de Cuviosul Eufrosin. Aici, sporind și mai mult în dragostea lui Hristos, în privegheri de toată noaptea și în rugăciuni cu lacrimi, smerindu-se înaintea tuturor prin ascultare, s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul preoției și al facerii de minuni. Căci izgonea duhurile necurate, cunoștea gândurile oamenilor și vedea dinainte cele viitoare. Era încă neîntrecut dascăl al rugăciunii lui Iisus și părinte duhovnicesc al tuturor cuvioșilor sihaștri. Deci, săvârșind în

S fântul Arhanghel Gavriil este vestitorul întrupării Fiului lui Dumnezeu. El este unul dintre cei șapte arhangheli care stau înaintea Tronului Celui Preaînalt. E l s-a înfățișat lui Zaharia și i-a vestit nașterea fiului lui, a lui Ioan, care avea să fie Botezătorul Domnului. D espre sine Sfântul Arhanghel Gavriil zice: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu (Luca 1:19). Numele Gavriil însemnează „Dumnezeu-Om". C ugetând la taina Buneivestiri, Sfinții Părinți arată cum cu dreptate a trimis Dumnezeu un arhanghel cu un asemenea nume să vestească Fecioarei taina începutului mântuirii omenești: prin chiar numele lui, Arhanghelul Gavriil arată Fecioarei cine va fi și cum va fi Cel Care Se va naște din ea: El va fi Dumnezeu și Om, Dumnezeu Atotputernic. U nii Sfinți Părinți cred că tot Arhanghelul Gavriil le-a vestit și Părinților Fecioarei, Ioachim și Ana, nașterea fiicei lor; că tot el l-a călăuzit pe Moise în pustie să scrie Cartea Facerii. S finții Părinți mai cred

  A cești doi sfinți martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un oraș al Frigiei. Epictet s-a născut din părinți creștini și a învățat de mic carte, fiind foarte râvnitor pentru cunoașterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să slujească toată viața lui Hristos, a părăsit casa părinților săi și s-a făcut, călugăr la una din mânăstirile Frigiei. P entru sfințenia vieții sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul preoției și a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în patria sa, convertind la creștinism și botezând în numele Preasfintei Treimi mulți locuitori frigieni. Printre cei convertiți a fost și un tânăr ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului și părintelui său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se călugăr, probabil, în aceeași mânăstire, așa cum mărturisesc actele martirice. D atorită persecuției lui Dioclețian (284–305), în jurul anului 290, fericiții Epictet preot

  „ Eu voi ruga pe Tatăl, și alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17) S lăvite sunt, iubiților, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească. D e aceea să ne bucurăm toți, să mărim și să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie și de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele și se schimbă unele cu altele, așa și în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, și de asemenea trece de la una la alta. A șa cu puțin mai înainte noi am serbat ziua morții lui Hristos, apoi Învierea Sa, după aceea Înălțarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, și am ajuns la împlinirea făgăduinței date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor, și nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18). C unoașteți

  Î n timpul domniei împăratului Valens, arienii, cu ajutorul împăratului, prigoneau sălbatic Ortodoxia. Auzind de aceste prigoniri, un pustnic care se nevoia în părțile răsăritului și-a părăsit pustia și a venit la Constantinopol ca să-i întărească pe creștini în a-i înfiera și a-i vădi pe eretici cu vitejie. În același timp, împăratul Valens se îndrepta către nord cu armate împotriva goților, care trecuseră dincoace de Dunăre, în Tracia. I saachie a ieșit înaintea împăratului și i-a zis: „O împărate, deschide bisericile ortodocșilor și-ți va binecuvânta ție Dumnezeu calea!" D ar împăratul l-a disprețuit pe Bătrânul și cuvintele lui și și-a continuat calea, în următoarea zi Isaachie iar a alergat înaintea împăratului și iar i-a zis aceleași cuvinte, arătându-i prorocește că altfel rău va fi de el la acel război. Împăratul era să dea ascultare cuvintelor Bătrânului, dar un anume sfătuitor al împăratului, următor al necuratei erezii a necuratului Arie, l-a împiedicat pe împărat

  „Deci Domnul, după ce a grăit cu ei, s-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu“. (Marcu 16, 19). A cest praznic de acum, al Înălțării Domnului, nu știu, iubiții mei ascultători, praznic de bucurie să-l numesc sau de plângere. L-aș numi praznic de bucurie, dar văd pe Sfinții Apostoli plângând și întristându-se, lucru pe care și Biserica îl arată, că la stihirile de la Vecernie, cântă așa: „Doamne, Apostolii, dacă te-au văzut pe tine pe nori înălțându-te, Dătătorule de viață, Hristoase, de întristare umplându-se, cu tânguire de lacrimi plângând, ziceau: Stăpâne, să nu „ne lași orfani, pe noi, robii Tăi, pe care, din milostivire, ne-ai iubit. L -aș numi praznic de plângere, dar văd pe acești Sfinți Apostoli bucurându-se, după cum troparul de astăzi ne arată, zicând: ,Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh.“ Să-l numesc dar, praznic de bucurie. Însă văd pe Preacurata, pe Binecuvântata Fecioară de Du