CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI ȘAPTEA DUPĂ POGORÂREA Sfântului DUH (Despre fățărnicie)

 

Frați creștini,

Ați auzit cum a numit Domnul pe mai-marele sinagogii, care una grăia și altceva cugeta. „Fățarnice“, i-a zis Domnul, apoi a mustrat și a dat pe față fățărnicia lui. Păcatul fățărniciei, pe care unii îl numesc iscusință firească, iar alții meșteșug folositor, este un păcat mare, care, la rândul lui, dă naștere la alte multe și mari păcate. Fățărnicia are ca rădăcină vicleșugul, iar ca roade: minciuna, înșelăciunea, șiretenia, necinstea și vătămarea aproapelui.

Dumnezeu, din iubirea Sa față de oameni, voiește ca purtările oamenilor să fie cinstite, mintea lor curată și sufletul lor sfânt. De aceea poruncește, zicând: „Cuvântul vostru să fie da, ceea ce este da, și nu, ceea ce este nu“ (Matei 5, 37). Cum cugetă mintea ta așa să grăiască și gura ta, iar ce este mai mult decât da și nu, adică cuvintele cele cu dublu înțeles și răspunsul cel meșteșugit și încurcat, sunt de la diavolul. Acestea cad sub aspră judecată, cum ne spune și Sfântul Apostol Iacob, zicând: „Ci să vă fie vouă ce este da, da; și ce este nu, nu; ca să nu cădeți sub judecată“ (Iacob 5, 12). Când una gândești, și alta grăiești, când una cugeți și alta făgăduiești, când una zici și alta faci, atunci cazi în păcatul fățărniciei, adică te faci mincinos, înșelător, vătămător și viclean.

Dacă îți întorci ochii la faptele fățarnicului, îl vezi făcând milostenie, rugându-se, postind, mustrând până și cele mai mici greșeli ale altora, respectând Legea, învățând fapta cea bună și sfințenia. Cu aceste chipuri viclene și înșelătoare ale fățărniciei, fățarnicul, înșelând pe oameni, dobândește de la ei slăvirea faptelor bune și a sfințeniei și se face stăpân al inimilor lor. Atunci, cuvântul lui are putere și tărie; atunci aleargă lumea după el; atunci dobândește, nu numai cinste, plecăciuni și închinăciuni, ci și bani, averi și orice dorește. Acestea s-au săvârșit în vechime și se săvârșesc și astăzi de învățătorii eretici și sectanți. Aceștia, prin minciună și fățărnicie, s-au prefăcut că ei nu urmăresc decât lucrurile cele adevărate și sfinte, și s-au propovăduit pe ei înșiși prooroci trimiși de Dumnezeu; s-au prefăcut că grăiesc cu îngerii; au plăsmuit vedenii și minuni. Prin acestea, fățarnicii au amăgit oameni și neamuri neînvățate. Acești fățarnici, eretici și sectanți, înșelând cu fățărnicie pe cei neînvățați, răpesc avutul și casele lor, prin zeciuielile adunate. Pentru unii ca aceștia Iisus Hristos a rostit asprele și mustrătoarele cuvinte, zicând: „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit și când a ajuns, îl faceți fiu al Gheenei, încă o dată cât voi“ (Matei 23, 15).

Am spus că fățărnicia se numește meșteșug diavolesc, pentru că învățătorul cel dintâi al ei, este diavolul. El s-a prefăcut cel dintâi în chipul șarpelui, precum se preface fățarnicul în chip de binevoitor și de prieten. El, cel dintâi, în loc de a a spune: „cu moarte veți muri“ (Facere 2, 17), cum a grăit Dumnezeu celor dintâi oameni, le-a zis: „nu veți muri cu moarte“ (Facere 3, 4). El, cel dintâi, a mințit, a amăgit și a vătămat neamul omenesc. Iar fățarnicii de azi, ca și diavolul de odinioară, zicând în loc de da, nu; și în loc de nu, da: mint, amăgesc și vatămă pe fiecare în parte și pe toți laolaltă: orașe, sate și noroade.

Într-adevăr, această fățărnicie diavolească stinge fapta bună, care este atât de trebuincioasă, nu numai pentru mântuirea sufletului, ci și pentru întemeierea vieții pământești și pentru buna trăire a oamenilor. Fățărnicia a stins dragostea și a aprins neîncrederea, din care a răsărit în lume toate răutățile. Prietenii se îndoiesc de prietenia arătată de prietenii lor. Fratele nu se mai încrede în fratele său. Tatăl are bănuieli asupra fiului său, iar fiul, asupra tatălui său. Bărbatul se teme de cinstea pe care i-o făgăduiește femeia, iar femeia, se îndoiește de curăția bărbatului ei. Și, unde stăpânește bănuiala, îndoiala, frica și neîncrederea, de acolo fuge dragostea, pentru că „da“, nu mai este da, ci „nu“; iar „nu“ nu mai este nu, ci „da“. Dacă avem bănuieli că „da“, nu este da, iar „nu“, nu este nu, ce fel de dragoste să mai fie între noi? Ce unire într-un singur gând să mai fie între soți? Ce pace între rudenii? Ce încredere între prieteni? Ce fel de unire între oameni? Unde să mai fie o inimă? Unde, un suflet și un gând? Cum se mai poate înfăptui mântuirea lumii și a sufletului, când oamenii au unul spre altul îndoială, când unul pe altul se înșeală și fiecare se străduiește, ca prin mai multă fățărnicie, să amăgească pe ceilalți?

Calea fățărniciei este calea celui viclean, este calea pierzării. Să fugim de ea, chiar dacă am rămâne singuri. Să mergem pe calea cinstei și a curăției, pe care merge omul, al cărui cuvânt, da, este „da“, iar nu, este „nu“; pe calea pe care merge omul, care niciodată nici nu minte, nici nu înșeală, nici nu viclenește, nici nu vatămă pe aproapele, ci grăiește totdeauna adevărul, urăște înșelăciunea, fuge de vicleșug, ajută cât poate pe fiecare și de obște pe toți; pe calea pe care merge omul cinstit, lăudat și iubit de toată lumea, pentru că el povățuiește de bine pe semenii săi, sporește cinstea și adevărul în inima lor, este pildă de corectitudine în casa sa și în viața sa.

Mântuitorul a numit păcatul fățărniciei aluat, zicând către ucenicii Săi: „Păziți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia“ (Luca 12, 1). Și, într-adevăr, așa este, căci precum aluatul dospește toată frământătura din făină, tot așa și fățărnicia strică mintea, strică inima, strică limba, strică cuvintele, strică purtarea bună, strică sufletul, strică pe om cu totul. Mintea fățarnicului gândește totdeauna cele viclene; inima lui dorește înșelăciunea; limba lui minte; cuvintele lui sunt viclene; chipul îi este prefăcut, purtarea falsă și sufletul plin de vicleșug. Dacă vom lua aminte la Iuda Iscarioteanul, vom vedea toate acestea. Mintea lui cugeta vânzarea, iar el se arăta prietenos. Inima lui dorea arginții, dar limba lui grăia despre iubirea de săraci. Dacă am fi auzit cuvintele lui, am fi socotit că de nimic altceva nu purta grijă, ci numai de săraci. Iar dacă i-am fi văzut faptele, l-am fi văzut ca pe un fur, care căuta să vândă mirul și să fure banii. După înfățișare, se arăta prieten al lui Iisus Hristos, pentru că nu s-a sfiit să-L sărute; dar după fapte, el era un trădător, pentru că prin sărutare L-a vândut pe Iisus judecătorilor celor nedrepți. După chipul cel dinafară, era ucenic al lui Iisus Hristos, iar după cel dinăuntru, era iubitor de arginți, trădător și fur, plin de tot vicleșugul, de toată fățărnicia și de toată răutatea. Iuda a întrecut pe toți fățarnicii, câți au fost vreodată, câți sunt acum și câți vor mai fi în lume, pentru că el a mers cu îndrăzneala fățărniciei lui, până acolo, încât a trădat și vândut pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Cât de mare este păcatul fățărniciei, ne putem da seama din asprele mustrări făcute de Hristos cărturarilor și fariseilor, prin cuvintele: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!“ (Matei 23, 13). De aceea, frați creștini, să ne fie milă de noi înșine, să ne înțelepțim cât timp mai avem vreme. Să lepădăm faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu haină de lumină. Întuneric este fățărnicia, căci ea este izvorul minciunii; lumină este bunătatea, pentru că ea este maica adevărului. Să lepădăm, cât mai avem vreme, întunericul fățărniciei și să ne îmbrăcăm cu lumina Domnului Iisus. Frate creștine, mintea ta să fie luminată, inima ta curată, limba ta fără nici un vicleșug, cuvintele tale adevărate, chipul tău neprefăcut și sufletul tău fără răutate. Atunci te vei face adevărat ucenic al lui Hristos, cinstit de lume și prieten al lui Dumnezeu. Atunci te vei îmbrăca cu haina potrivită Împărăției cerești; atunci te vei face vrednice de cămara slavei dumnezeiești, întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Cărui slavă și stăpânire este în veci. Amin!