Pilda celor două lacrimi și a cuvântului care dă viață
Se spune că într-un sat îndepărtat trăia un om care trecea printr-o mare suferință. Tot ce clădise în viață părea să se dărâme, iar inima lui se simțea ca un mormânt pecetluit de piatra deznădejdii. Într-o zi, s-a dus la un bătrân duhovnic și l-a întrebat: „Părinte, de ce Dumnezeu întârzie să mă ajute? Îl strig și nu vine, iar sufletul meu e deja în a patra zi de întuneric.” Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a răspuns: „Fiule, gândește-te la Sâmbăta lui Lazăr. Când Marta și Maria L-au chemat pe Iisus, El nu a venit imediat. A așteptat până când orice speranță omenească a pierit, pentru ca minunea să nu fie a oamenilor, ci a lui Dumnezeu.” Văzând uimirea omului, bătrânul a continuat: „Sunt două feluri de lacrimi în această zi: lacrimile Martei, care dor de pierdere, și lacrimile lui Iisus, care dor de iubire. Hristos nu a plâns pentru că Lazăr era mort – căci El știa că îl va învia – ci a plâns pentru durerea prietenilor Săi și pentru stricăciunea morții care cuprinsese l...
