Viața Sfîntului și Preacuviosului Onufrie Cel Mare

 

​Împăratul Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea cînd în Roma împărățea prea păgînul împărat Dioclețian. Acesta se cunoaște din fapte, că ori era cu totul creștin, ori că nu era departe de creștinătate. Însă se știe din istorie că au fost în acest fel unii din împărații Persiei. Acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme și neavînd copii de parte bărbătească, dorea foarte mult și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu. Dumnezeu, ascultîndu-i rugăciunea, după mulți ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu și mare viețuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

​Iar diavolul, care urăște neamul omenesc, prevăzînd binele ce avea să fie după oarecare semne și voind a face împiedicare, s-a închipuit în felul unui om străin; și, venind la împărat, i-a zis: "Împărate, să știi că pruncul ce s-a zămislit în pîntecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din supușii tăi. Dacă voiești să cunoști adevărul, să faci ceea ce-ți voi spune, adică: Cînd se va naște pruncul, să poruncești să se facă un foc mare și să arunci pe prunc într-însul, și de nu va arde, acesta va fi semnul că fiul este al tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredințat că este născut din desfrînare".

​Împăratul, încredințîndu-se foarte mult acestor cuvinte diavolești, s-a mîniat pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine și se ținea ca să nu se cunoască pînă la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea nașterii împărătesei și născînd un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de nașterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mîhnire și de întristare, a aprins un foc mare și a aruncat pe prunc in foc. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzește pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit și pe acest prunc nears de foc, viu și întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă și alt lucru de mirare era cu putință a se vedea pruncului: aflîndu-se în foc, a ridicat către cer mînuțele sale cele mici și slabe ca și cum se ruga către Dumnezeu. Tatăl copilului, văzînd acest lucru minunat, s-a înspăimîntat și a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Scoțînd pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certîndu-l rău, că s-a încrezut mai mult vrăjmașului celui înșelător. Îngerul a poruncit să boteze pe prunc și să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu. Împăratul îndată s-a sculat și, luînd pruncul după îndemnarea lui Dumnezeu, s-a duss în munți și în pustietățile Egiptului.

​Iar pe cînd mergea, l-a întîmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cît va merge pe cale. Ea, alergînd către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca și cum se închina și, alăturîndu-se de cei ce mergeau, călătorea împreună cu dînșii și-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Tatăl pruncului, văzînd acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc și grăia: "Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten și plăcut al lui Dumnezeu". Mergînd ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în țara Egiptului și, venind pînă la cetatea ce se numea Sermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc deosebit și frumos.

​Acea mănăstire se numea a Eritului și avea o sută de monahi îmbunătățiți. Dumnezeu a poruncit împăratului să lase acolo pe fiul său; iar părintele mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului Persiei la dînșii; deci l-au primit cu mare cinste. Împăratul a povestit părintelui aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc și cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.

​Părintele, ascultînd cu mirare cele povestite de împărat, a zis: "Cum și cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuință de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?" Împăratul a răspuns: "Precum pînă aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot așa și de aici înainte îl va hrăni aceeași căprioară, cît va avea trebuință de lapte". Astfel, împăratul, dînd pe fiul lor lui Dumnezeu și încredințîndu-l părintelui, s-a întors la casa sa. Căprioara aceea a stat pe lîngă mănăstire și a hrănit pe prunc pînă la vîrsta de trei ani.

​După ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie, iar pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obște. După ce pruncul a ajuns la vîrsta de șapte anișori, adeseori se ducea la trapeză și, cerînd cîte o bucățică de pîine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mîinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se apropia de icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință și vorbea cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care se ținea de mîinile cele feciorești. El grăia astfel către Iisus: "Și Tu ești mic precum sînt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pîine la trapezar și mănînc, iar Tu nu mănînci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemîncînd nimic? Iată, primește partea mea și mănîncă". Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca și cum ar fi fost viu, a întins mînuța Sa și a luat pîinea din mîinile lui Onufrie.

​O minune ca aceasta făcîndu-se nu odată, nici de două ori, ci de multe ori, trapezarul văzînd pe prunc luînd pîinea adeseori, a început a-l pîndi să vadă ce face cu pîinea și unde o duce. Deci, văzîndu-l ducîndu-se cu pîinea la biserică, a mers după dînsul mai departe și, ajungînd la ușa tindei, a văzut făcîndu-se minunea cea mai sus arătată și s-a înspăimîntat. După aceea, ducîndu-se, a vestit părintelui și tuturor celorlalți monahi mai sporiți în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat cu totul.

​Atunci părintele a învățat pe trapezar, astfel: "Cînd Onufrie va mai cere pîine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: "Du-te de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori"". Trapezarul, ascultînd pe părintele, a făcut așa precum i-a poruncit. Dimineața, venind Onufrie și cerînd pîine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: "Du-te și tu de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat tu de multe ori". Pruncul, fiind flămînd, s-a duss plîngînd către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a zis plîngînd către pruncul Hristos, închipuit pe icoană: "Trapezarul nu voiește să-mi dea pîine de la el, și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!"

​Atunci, pruncul Hristos îndată i-a dat o pîine mare, frumoasă, curată albă ca zăpada și caldă. Pîinea era atît de mare, încît era cu neputință unui copil de șapte ani să o ducă cu ușurință. Deci, Onufrie, luînd pîinea din mîinile lui Hristos, o ducea cu foarte mare greutate. Și venind cu ea la părintele, se lăuda zicînd: "Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pîine!" Părintele, minunîndu-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toți monahii și le-a arătat acea pîine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pîine din mîinile lui Hristos. Toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pîinea în mai multe părți pentru binecuvîntarea și sfințirea tuturor monahilor.

​Onufrie, crescînd cu niște sporiri de fapte ca acestea și cu dar de la Dumnezeu și de la oameni, a ajuns la vîrsta și măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălășlui în pustie și a ieși la război împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți. Despre toate acestea povestește Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăstirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie și pe alți pustnici, singur povestește în cele ce urmează:

​Într-o zi, șezînd eu în mănăstirea mea și liniștindu-mă, mi-a venit dorința să ies în pustia cea mai dinăuntru și să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decît mine. Deci, sculîndu-mă și luînd puțină pîine și apă, ca să am pe cale, am ieșit din mănăstirea mea, nespunînd nimănui nimic și m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergînd patru zile și negustînd nici pîine, nici apă, am ajuns la o peșteră încuiată, care avea numai o ferestruică mică. Am stat acolo un ceas, bătînd la acea fereastră, așteptînd ca, după obiceiuiu monahicesc, să iasă cineva din peșteră și să-mi dea binecuvîntare în Hristos. Dar, fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu ușa și am intrat, zicînd: "Binecuvintează!" Acolo am văzut un stareț șezînd, ca și cum dormea, și iarăși am zis: "Binecuvintează".

​Apoi m-am atins de umărul lui, voind să-l deștept și s-a făcut ca praful; și, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulți ani. Am văzut și o haina atîrnată la perete și atingînd-o eu, s-a făcut ca praful în mîinile mele. Deci, îndată luînd de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort și, săpînd o groapă cu mîinile în peretele peșterii, am îngropat moaștele lui cu obișnuita cîntare de psalmi, cu rugăciune și cu lacrimi. Apoi, gustînd puțin din pîinea cea adusă de mine și din apă, m-am întărit și am rămas lîngă mormîntul acelui stareț.

​A doua zi, săvîrșindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru și, mergînd cîteva zile, am găsit o altă peșteră și am văzut pe dinaintea peșterii urme omenești și din aceasta am cunoscut că viețuiește cineva acolo. Dar, bătînd și neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru și negăsind pe nimeni, am ieșit afară, gîndind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu și poate s-a dus undeva în pustie. După aceea, am socotit să aștept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd și să-l sărut întru Domnul. Toată ziua am petrecut așteptînd și cîntînd neîncetat psalmii lui David. Am văzut în acel loc, care era foarte frumos, un finic cu roadele lui și un izvor mic cu apă vie, și, minunîndu-mă de frumusețea acelui loc, doream ca și eu însumi să viețuiesc într-însul, de ar fi fost cu putință.

​Cînd ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireadă de bivoli, și un rob al lui Dumnezeu umblînd între ei; aceea era Cuviosul Timotei pustnicul. După ce s-a apropiat de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-și goliciu-nea trupului cu perii săi. El, venind la locul unde stăteam și văzîndu-mă pe mine, mă socotea că sînt duh și nălucire și a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mai pe urmă. Iar eu i-am zis: "Pentru ce te înfricoșezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută și vezi urmele mele, ca să știi, că sînt ca și tine, pipăie-mă, căci sînt trup și sînge". Atunci el, privind spre mine și cunoscînd că sînt om, m-a mîngîiat, mulțumind lui Dumnezeu și zicînd: "Amin".

​Apoi, s-a apropiat de mine, m-a sărutat și m-a duss în peștera sa, unde mi-a pus dinainte mîncare, poame de finic și apă curată de izvor și a gustat împreună cu mine. El mă întreba, zicînd: "Cum ai venit aici, frate?" Iar eu, arătîndu-i cugetul și gîndul meu, i-am spus: "Vrînd să-i văd pe robii lui Hristos, care viețuiesc în această pustie, am ieșit din mănăstirea mea și am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de această dorință, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinția ta". Apoi, l-am întrebat și eu pe el: "Părinte, cum ai venit aici, cîți ani ai de cînd ești în această pustie, cu ce te hrănești și pentru ce ești gol, neîmbrăcîndu-te cu nimic?" Iar el a început a-mi spune despre sine astfel:

​Eu mai înainte am petrecut în viața de obște, în Tebaida, deprinzîndu-mă cu viața monahicească și slujind cu osîrdie lui Dumnezeu, iar cu mîinile lucram țesătoria. Odată gîndul mi-a zis: Să ieși din viața de obște, să petreci singur și să te ostenești lucrînd, ca să primești mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poți din osteneala mîinilor tale, nu numai pe tine să te hrănești, ci să hrănești și pe săraci și pe frații cei străini să-i odihnești. Deci, ascultînd cu dragoste gîndul meu, am ieșit din viața de obște și mi-am făcut deosebit o chilie aproape de cetate și mă îndeletniceam cu lucrul mîinilor. Eu aveam îndestulare de cele trebuincioase vieții mele, pe care le cîștigam din osteneala mîinilor mele; pentru că mulți veneau la mine, trebuindu-le lucrul mîinilor mele și-mi aduceau toate cele de trebuință. Deci, odihneam și pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărțeam săracilor și celor ce aveau trebuință.

​Dar diavolul, vrăjmașul nostru, care pururea se luptă contra tuturor, zavistuind vieții mele, s-a sîrguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. El a pus în mintea unei femei, ca să vină la mine pentru lucrul mîinilor mele și, venind, mă îndemna să-i țes o pînză, pe care țesînd-o i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i țes alta și s-a făcut între noi vorbă și îndrăzneală. Făptuind păcatul, ea a născut fărădelegea și eu am petrecut cu ea șase luni păcătuind. După aceea, am gîndit în mine că, astăzi sau mîine, moartea mă va ajunge și voi lua munca cea veșnică și mi-am zis: Vai mie, o, suflete, mai bine este ție să fugi de aici, ca să scapi de păcat și de munca cea veșnică. Deci, lăsînd toate, am fugit în taină și am venit în această pustie. Ajungînd în locul acesta, am găsit această peșteră, izvorul și finicul avînd 13 ramuri și în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atîtea roduri, cîte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Sfîrșindu-se o lună și roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; și astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peștera mea. Hainele mele învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulți ani - sînt 30 de ani de cînd petrec în această pustie - mi-au crescut perii corpului, precum vezi și aceștia îmi sînt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea".

​Auzind acestea de la dreptul acela - zice Sfîntul Pafnutie -, l-am întrebat, zicînd: "Părinte, la începutul venirii tale în locul acesta, te-a supărat pe tine cineva sau nu?" El a răspuns: "Am răbdat nenumărate năvăliri diavolești și de multe ori diavolul s-a luptat cu mine și nu m-a biruit, ajutîndu-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci și cu rugăciunea. Pe lîngă asupririle vrăjmașului, mă supărau încă și durerile trupești, căci foarte mult mă durea pîntecele, încît de multe ori cădeam la pămînt de durerea aceea și nu puteam să stau să-mi fac obișnuitele rugăciuni, zăcînd in peștera mea și tăvălindu-mă pe pămînt, îmi săvîrșeam cîntarea mea cu multă chinuire, încît nici afară nu puteam să ies. Deci, m-am rugat milostivului Dumnezeu, ca pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.

​Într-o zi, pe cînd ședeam la pămînt, din pricina durerii pîntecelui am văzut un bărbat cinstit stînd înaintea mea care mi-a zis: "Ce te doare?" Iar eu abia am putut răspunde, zicînd: "Doamne, mă doare pîntecele". El mi-a zis: "Arată-mi unde te doare?" Și i-am arătat. Iar el, întinzîndu-și mîna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea și, îndreptînd degetul mîinii sale, a tăiat locul acela cu un cuțit și a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. După aceea mi-a arătat rănile care erau pe ei, și curățîndu-i cu mîna și ștergîndu-i cu pînză curată, iarăși i-a pus la locul cel tăiat, și netezîndu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi, mi-a zis: "Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greșești, ca să nu pătimești ceva mai rău, ci slujește Dumnezeului tău de acum și pînă în veac!" Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulțumind lui Dumnezeu și slăvind milostivirea Lui.

​De cu seară, zice Pafnutie, stînd într-una de vorbă cu acel cuvios părinte, am petrecut puțin; pentru că de dimineață ne-am sculat la obișnuita rugăciune. Făcîndu-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lîngă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: "Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavolești". Deci, nu voia să petrec lîngă el. Apoi, l-am rugat să-mi spună numele său și mi l-a spus, zicînd: "Numele meu este Timotei; pomenește-mă pe mine, iubite frate, și roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvîrșească spre mine mila Sa pînă la sfîrșit, căreia să mă învrednicească".

​Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerîndu-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: "Stăpînul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze și să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ți arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinții Lui". Deci, Cuviosul Timotei, binecuvîntîndu-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mîinile lui poame de finic și un vas cu apă de izvor și, închinîndu-mă acelui sfînt stareț, m-am duss de la dînsul, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui și a lua binecuvîntare de la el.

​Întorcîndu-mă de acolo, după cîteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească și am stat acolo să mă odihnesc și să petrec cîtva vreme; pero, întristîndu-mă, gîndeam la mine și ziceam: Ce este viața? Sau ce sînt nevoințele mele? Nici umbră nu sînt împotriva vieții și nevoințelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gîndind unele ca acestea și dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deșteptîndu-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăși în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam, bărbătesc, care se numește Mazichi. Deci, toată sîrguința mea era aceasta: ca să știu de este și un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc și să primesc de la el folos sufletului meu.

​Plecînd în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puțină pîine și apă, care mi-a ajuns cîtva vreme. Sfîrșindu-se pîinea și apa, mă strîmtoram, neavînd pîine și hrană, însă mă întăream cu duhul, mergînd patru zile și patru nopți, fără de hrană și fără de băutură; din această pricină am slăbit foarte mult cu trupul și căzînd la pămînt, așteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat preafrumos și prealuminat, venind la mine cu sfîntă cuviință și punînd mîna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut; îndată am simțit în mine tărie, încît nici foame, nici sete nu-mi mai era. Sculîndu-mă iarăși, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii și am trecut fără de hrană și fără băutură alte patru zile și patru nopți și iarăși am început a slăbi de foame și de sete.

​Ridicîndu-mi mîinile spre cer, m-am rugat Domnului și iarăși am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele și s-a făcut nevăzut; iar eu iarăși am căpătat multă putere și m-am duss în cale. Era a șaptesprezecea zi a călătoriei mele, cînd am ajuns la un munte înalt și, fiind ostenit, am șezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Acolo am văzut departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoșat, cu peri deși crescuți peste tot corpul, ca la fiară și alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrînețe. Perii capului și ai bărbii lui erau lungi pînă la pămînt, încît acopereau ca o haină trupul lui, iar mijlocul său îl avea încins cu frunze de copaci.

​Cînd l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoșat și am alergat la o piatră ce se întîmplase să fie deasupra muntelui. Acela, ajungînd pînă la poalele acelui munte, a șezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului și bătrîneții. El, uitîndu-se spre munte, m-a văzut pe mine și m-a strigat, zicîndu-mi: "Om al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că și eu sînt om ca tine și viețuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu". Eu - zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dînsul cu osîrdie și am căzut înaintea picioarelor lui. El mi-a zis: "Scoală-te, fiul meu, căci și tu ești robul lui Dumnezeu, prieten al sfinților Lui, iar numele tău este Pafnutie. După ce m-am sculat, mi-a poruncit să șed lîngă el. Apoi, l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea și de cîtă vreme. El, văzînd rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune...

​Listă biografică și surse hagiografice:

• ​Proloagele de la Ohrida / Proloagele Bisericii Ortodoxe – Sursa patristică centrală ce consemnează prăznuirea Cuviosului Onufrie la data de 12 iunie, detaliind nașterea sa minunată, viața petrecută în mănăstirea Eritului și zăvorârea în pustia Egiptului.
• ​Nume: Sfântul și Preacuviosul Părintele nostru Onufrie cel Mare
• ​Origine și filiație: Fiu al împăratului Persiei (Narsita), dăruit în chip minunat de Dumnezeu după stăruitoare rugăciuni.
• ​Minuni din pruncie: Păzit nears și nevătămat în mijlocul unui foc mare, unde fusese aruncat din cauza unei uneltiri diavolești; hrănit timp de trei ani cu lapte de către o căprioară albă trimisă de Dumnezeu.
• ​Copăria în mănăstire: Crescut de la vârsta de trei ani în Mănăstirea Eritului (Tebaida), unde la vârsta de șapte ani a vorbit cu Pruncul Hristos din icoană și a primit în chip minunat o pâine caldă direct din mâna Sa.
• ​Nevoința pustnicească: A părăsit viața de obște pentru a duce o luptă aspră în adâncul pustiului timp de 60 de ani, acoperit doar de părul său lung și alb ca zăpada.
• ​Cronicar și martor: Cuviosul Pafnutie Pustnicul (Episcopul), cel care a călătorit în pustia cea mai dinăuntru, descoperindu-l pe Sfântul Timotei Pustnicul și, ulterior, pe Marele Onufrie pentru a le scrie viețile.

​Autor adaptare și editare: Teolog și jurnalist Daniel Caranda