REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

        Prin proroci grăit-ai, Doamne, de la-nceputuri pân 'acum, Dar lumea încă nu acceptă că  Tu le-arăți doar bunul drum... Nu înțeleg că fără Tine nimic pe Terra n-ar putea Să se întâmple  dacă, din infinitu-Ți, Tu n-ai vrea. De când protopărinții noștri pierdut-au Raiul prin păcat, Avut-ai grijă, seminția să nu dispară dintr-o dat '.  Le-ai dat urmașilor putere să-și depășească înaintașii, Dar, deseori, se comportau, cu semenii, precum hăitașii. În rătăcirile de-acum, cum ai făcut cu Fiul Tău,  Îi dai Satanei liber frâu să-i ispitească spre ce-i rău  Pe cei ce au credință slabă și cad ușor în greu păcat,  Gândind că tot li se cuvine din ce le-oferă cel spurcat.  Mai grav e că în piei de oaie se-mbracă cel încornorat,  Intrând și în altaru-Ți sacru, în obște bine ancorat,  Căci lumea azi se lasă dusă de tăvălugul care șterge  Identități, tradiții sfinte... pe dreapta-Ți  cale nu se merge.  Prin semne le arăți și-acuma celor ce își țin credința,  Smerindu-se în rugăciuni, pu

 *** viața mea văzută  printr-un ochi de înger e ca o duminică cu prăjituri la masă  cu mama stând la sobă  și amestecând în cratița cu mâncare dar viața mea  este un poem fără picioare acela care plânge după o ușă închisă  și râde în fereastra prin care inima mea exersează zborul viața mea a strâns în buzunare soarele copilăriei  și ele s-au găurit de la atâta căldură  curg ca niște streșini luminate nu vinde zâmbete viața mea construiește o scară cu ele și urcă cât poate de sus  mai ia câte-o gură de cer apoi se aruncă cu ochii închiși  știe că Dumnezeu o prinde  ca să o poată lua de la capăt Magdalena Dorina Suciu

  Mai rabdă-ne ,Doamne, cum Maica iti cere Mai lasă Pământul si bolta cu stele Suflarea Ta Sfânta se află in noi, Pliveşte-Ti doar via..si pune altoi... Ca via Ta Doamne, aproape-i uscată Si n-are nici sevă, săracă-i de roadă, Mai pleacă-Te, Doamne si-o blagosloveste Că poate atunci, bogată rodeste. Ridică-ne Doamne, ne strigă mai tare Ne pune in suflet o Sfântă Chemare Si vindecă Doamne, poporul român Si picură-n suflete, Crezul străbun ! Că valuri inalte se-abat peste noi Si iadul porneste cu omul razboi, E ultima luptă si vaiul din urma Credinta e slabă si lupi sunt in turmă! În ceruri strămosii ne plâng neputinta Vazând cum in noi se stinge credinta, Cum pentru Hristos, in suflet nu-i loc, Si Sfanta-i Lumină e azi sub obroc! Cum jertfa Lui Sfântă, acuma-i uitată Samânta credintei, rămâne-ngropată Biserici avem dar parca-s pustii, Turnati temelia Bisericii Vii ! Mai rabdă-ne, Doamne, mai dă-ne o vreme Chiar dacă Vicleanul, ne vrea a ne cerne, Cat inca iubirea mai licăre-n noi, Opres

                                                          Genunchi s-au  modelat cu argila – întoarce-n lut sau poate imposibila  fugă, şi palmele s-au ridicat spre rugă, şi liniile – oh, liniile acelea prea adânc tăiate în palme, s-au suprapus asimetric şi mâinile s-au ridicat spre icoane ca o continuitate de lut …           ,,Doamne, cel căruia mă rog pentru lut şi văzduh, pentru albul zăpezii şi iarbă, albastru şi zare, Doamne, cel căruia mă rog pentru atingeri de lumină,culoare şi sunet, Doamne, cel căruia mă rog pentru gând şi cuvânt, Doamne schimbă linia palmelor mele…”           ,,Doamne , Tu cere ştii totul – mi-e frică, frica-i păcat, dar Doamne, sunt om şi mi-e frică, mi-e frică de liniile mereu paralele…”           ,,Îndură-te , Doamne, pentru atingerea paralelelor,căci numele tău e iubire, că numele tău e unire.           Doamne,                              Cunună linia palmelor mele. Sau dacă nu, opreşte drumul…”.    Autor: FLORICA BAŢU ICHIM    

  Motto: „Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” De obicei, expresia sărac cu duhul este în opinia celor mai mulţi ca fiind un lucru de batjocură, considerând că este vorba de un individ prost, înapoiat mintal, care nu ştie pe ce lume trăieşte. Dar atunci când o auzim în cântările celor nouă fericiri la Sfânta Liturghie, trebuie să ne gândim că Iisus, în Predica de pe munte, ne-a lăsat Fericirile ca lege morală pentru toţi oamenii. Cele nouă fericiri ne apar ca treptele unei scări împărăteşti care are pe prima treaptă smerenia. Expresia sărac cu duhul înseamnă smerit, modest, plin de respect. Omul  smerit vede în realizările sale şi ajutorul lui Dumnezeu. Nu de puţine ori auzim pe câte unul care susţine sus şi tare că dacă nu era el, dacă nu făcea el... nu s-ar fi făcut lucrul acela, dar nu spune că dacă n-ar fi vrut Dumnezeu să se întâmple, nu s-ar fi întâmplat. Se vehicula într-o vreme ideea că oamenii ignoranţi se duc la biserică, cum zicea şi Ilie Mo

 Morții vii își caută morții plecați În  țintirimul satului îngropați Aprind lumânări la crucea de strajă Unii ar vrea să se-ntâmple o vrajă Că Domnu-ar putea să facă minune Pe cei dragi să ni-i trimită în lume.  Și stă mortul viu ațintindu-și privirea În turla bisericii așteptând mântuirea  Se roagă, el zice, se roagă mereu Precum l-a învățat  un arhiereu,  Dar gându-i tot zboară la grija lumească  Și trepte nu urcă să se izbăvească.  Fac  morții vii pentru morții plecați Soroacele, cum au fost învățați.... O lacrimă curge pe-obraz veștejit La gândul când omul era necăjit Și greu îi venea să creadă că-n lume Pot fi copii și opere postume.  E moartea legată de viață prin noi,  Cei de deasupra pământului, goi,  Ne ducem destinul și crucea-n obidă  Greu ne lăsăm ieșiți din starea morbidă.  Speranța de bine se risipește ca fum,   Puțini  sunt cei ce-L caută pe Domnul acum.  Dacă morții vii ar ieși din letargie  Și cuvântul n-ar mai provoca alergie,  Atunci trăitorii acestui Pământ Ar înțe

  (a se citi pe verticală)  Anotimpul renașterii își face grandios intrarea în viața muritorilor,  Venind, gradual, înveșmântată în albul pur al ghioceilor,  Emanând, discret, parfumul care se va intensifica cu al altor nestemate florale Nopțile se vor scurta, lăsând ziua să crească în binefăcătoare lumină astrală,  Inima va tresări la fiecare spectacol oferit de pomii încărcați cu precursoarele rodului,  Totul pare o bucățică din Raiul pierdut de protopărinții izgoniți din neascultare.  Prin grădinile care-și schimbă vesmintele din cenușiu în verdele crud,  Rând pe rând, răsărind de niciunde, își fac apariția gărgărițe, fluturi, bondari,  Inimoasele albinuțe, fluturând permanent din aripi, sorb cu nesaț polenul din floare,  Mintea privitorului se odihnește o clipă din graba cu care traversează existentialul,  Ăl mai mare pesimist se lasă mișcat de efervescența naturii în explozia renașterii,  Viața pulsează până și-n stânca ce solitar își primește un mugur de floare  Amărăciunea din s

Să nu rămâi un cerșetor la poarta destinului, chiar dacă valurile vieții te vor lua Doar tu ai puterea să ieși la mal  să schimbi ceva. Ridică- te nu pierde nici o luptă  chiar și atunci când simți, că lupii din carnea ta se înfruptă. Tu nu ești demn de milă,  trebui să strălucești Doar nu uita că- n viață,  primești ce dăruiești. Să nu lași vântul rece  să te prefacă în ghețar, și pentru ce-ai luptat, să fie în zadar. Să fii stăpân pe tine și pe destinul tău  iar în genunchi să stai  Doar pentru Dumnezeu. Monica Rusu

  Iubește-mă, când ramul plânge, Mai obosit, ca  niciodată, Când soarele pe cer se stinge, Și vine-o noapte tulburată.  Iubește-mă, când cerul tace, Și luna-i lacrimă ce doare, Văzduhul alb fuior mai toarce, Peste-un pământ și peste zare. Iubește-mă, când ploi inundă, Tot universul meu de vise, Când inima ar vrea s-ascundă, Atâtea doruri compromise. Iubește-mă, cu șoapte calde, Cu roua de pe prima floare, Când orizontu-n zare scade, Pierdut în infinit de mare. Iubește-mă, cât se mai poate, Cu toată răsuflarea ta, Și lasă-n lumea asta toate, Ca să respire dragostea ! Iubește-mă, când vântul geme, Și aburită-i toată zarea, Iubește-mă, hai, nu te teme, Când zbuciumată sunt ca marea. Și între cer, pământ și soare, Sunt o ispită și păcat, Eu, dragul meu, sunt o-ncercare, Iubește-mă cu adevărat.  Cel mai frumos și drag bărbat, Tu-mi ești ispită și păcat ! Stela Dediu Republica Moldova  12.02.2023. Dreptul de autor rezervat.

Fiecare pas ce-l fac Mi-e călăuzit de Tine. Cu viaţa mă împac Şi simt Doamne, ce e bine! Orice gând pe care-l am, Îl trimit întâi la Tine. Ca o pasăre pe ram Ciripind voios, revine. Fiecare vorb-a mea Tot cuprinde şi răsfaţă, Şi TU ştii că are-n ea De la Tine, multă viaţă! Fiecare întâmplare Ce mi-Ai dat-o, a trăi, Are-o pildă de-nchinare Şi-i izvor de bucurii! Şi-apoi oamenii îi simt, Că-s trimişi în calea mea De la Tine, ca pe daruri Să-i primesc, cu inima! Apa, focul şi pământul, Cerul, soarele şi luna Ai trimis, să-mi fie sprijin, Vieţii întotdeauna!

     In zadar acum încerci și tot insiști      E târziu să-mi ceri iertare c-ai greșit      Și vrei din drumul meu să mă oprești,      Am fost cu tine, dar nu m-ai prețuit.      Lasă-mă și nu-mi mai sta-n cărare,      Cu-n alt tren, vreau să merg în viată,      Poate mă va lăsa, unde e mult soare      Să-mi încălzească, sufletul de gheață.      M-am săturat de promisiuni deșarte,      După ce ani la rând m-ai amăgit      Nu te vei schimba așa-ntr-o noapte,      Te las, poate cu alta, vei fi mai fericit.      In zadar încerci să mă oprești din drum,      Din focul dragostei acum e doar cenușă.      Flacăra nu se va mai reaprinde nicidecum      Adio-ți zic, încearcă să bați la altă ușă.                      Ana Rusu                       drepturi rez. de autor

 La noi e iarnă, Doamne... cum e de obicei, la Tine-n Rai cum este... miroase-a flori de tei? La noi sunt pomii triști și oameni tot mai gri, doar seara-i colorată de zumzet de copii. Prin florile-nghețate ferestre deslușim, mirosul portocalei de ce nu-l mai găsim? Poveștile stau triste, adorm nemângâiate prin cărți nerăsfoite, pe-un raft demult uitate!  Bătrânii ies la porți de parc-așteapt-o veste...  La noi e iarnă Doamne... la Tine-n Rai, cum este?    - Zenovia -

Când în suflet ai iubire, pe cei nevoiași ajută dar să nu aștepți vreodată ca să fii și răsplătită dacă-s oameni educați, un mulțumesc ți-e de-ajuns răsplată ai să primești, numai de la Cel de sus. De-ai să cazi cumva în hău și n-ai nici-un ajutor de la oamenii din jur, nu îți face griji deloc ești prea mic ca tu să judeci oamnenii din jurul tău chiar de i-ai scos din nevoi, când în viață, le-a fost greu. Tu nu te schimba vreodată, păstrează-ți a ta iubire, că binele care-l faci, să stii că-l faci pentru tine, în urma pașilor tăi, mai târziu, doar flori vor crește și parfum plin de iubire prin lume se răspândește. Cel ce-ți cunoaște parfumul, își va aminti de tine, c-ai fost un om bun în viață, ajutând pe orișicine către cer când vei pleca, îngerii-n brațe te-or ține asta îți va fi răsplata, celor care le-ai vrut bine. Ana Rusu drept de autor. 31.01-2023

 ,,Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru."(Luca 17, 21) ÎNVĂȚĂTORUL IUBIRII Trecea  prin mulțime, călcând ca pe apă, Cu pletele, parfum de alună, în vânt, Pe fruntea  înaltă lumina-i rourată, Senină-nfățișare, maiestos strălucind. O mare de liniște plutea în ochii Ca liliacul trezit în primăvară, Privirea Lui, ce vindeca și orbii, Țărână spulbera orice povară. Jucându-i candid în barba-i aurie, Tot cerul inele-și revărsa În păru-i galben inocent, de păpădie, Tainică mărire spre soare adăsta. Tânăr cireș înveșmântat în albul florii, Zâmbetu-i pașnic îl picura-n durere, Furtunii poruncea să-și lepede norii, Peștilor să înmulțească în panere. Trecând cu fața radiind lumină, Divina-i mână iubire presăra, Din sufletul bolnav și apăsat de vină, Rupându-i lanțul fricii, demonii alunga. Venise să-nnoiască cea lume veche, Învățător iubirii, pe munte predica Și învia chiar morții din morminte, Fii ai luminii râzând ne socotea. Profet al Adevărului, Cel Blând Iisus, A fost trimis la îm

  Sufletul va sângera, dacă e rănit Sufletul va înflori, când este iubit De este rănit, trăiește în durere Triștețea ce o poartă, îi fură din putere. Sufletul rănit tare mult va suferi De este trădat, nu mai poate a  iubi Strălucirea-și pierde, de-ntuneric e cuprins Te va părăsi, nu poate trăi făr* a fi iubit. Merge mai departe, fericirea să-și găsească De e norocos, dragostea curată s-o ntâlnească, Rana se va vindeca, sufletul din nou va înflori Meritul e-acelui, ce un suflet bun, știe a-l iubi. Sufletul este sensibil ca și-o floare delicată Zâmbește soarelui când de-o rază-i mângâiată, Când cineva voit o calcă, de durere va muri, De o ocolești cu grijă, an de an ea va-nflori. Ana Rusu 28.01.2023 drept de autor.

  Am sădit în vârf de munte brad, în sol fertil, cu brațele-nspre cer  inima n-i s-a înfrățit, ne-am cununat, sub ochii cerului, urmele-mi nu pier. Ascunși de lume în alchimia stâncii, sub aripa lui Dumnezeu tăcem ... împământați, dăm lumii seva păcii, prin trunchi răsună dragostea, boem. Cu haina sufletului în ceruri ancorată  sfinții ne-au dat...binecuvântarea... au cântat iubire, heruvimii laolaltă, ramura împlinirii mi-ncorona fruntea. De unde-mi luam cândva puterea, izvorul inocentei, prin maluri, a secat. doar bradul meu îmi mângâie privirea,  amprenta lui cu-a mea, duhu' ne-a înălțat. Cât el va fi voi fi și eu, o undă-n ramuri, un strop din mine, prin el va lumina .... va duce vântul mirosul de tămâie-n valuri, un copilaș s-o legăna cândva, pe mâna mea. MB

   Tactează ceasul amăgirii, Măsoară gândurile-absurde, Minutul ars al negăsirii, Se-ascunde între şoapte surde. O zi trasează cerc perfect, Pe diametru ard tăceri, În raze râde gri defect, Păşim mereu spre nicăieri. Un anotimp îşi schimbă haina, În alb discret sau verde crud, În ochii minţii doarme taina, Pe-o palmă de albastru nud. Un pas sfărâmă amintiri, Altul apasă-n spini de gând, Pulsează-n colţuri de iubiri Jarul de vis cu ochi flămând. Din depărtările rotunde, Ne strigă vara de speranţă, Să creştem noi idei fecunde, În spicele din lan de viaţă. Renaştem mângâiaţi de rouă, În galben cu sclipiri avare, Ne ţesem o cămaşă nouă, Din ierburile de candoare. Mai căutăm izvor de clipă, Să adăpăm iluzii arse, Din tinereţe, o aripă Răsfiră foşnet de mătase. Cristina Serghiescu- Romania  Din volumul în lucru "Pe lutul inimii e vară" 16.01.2023

  Te chem cu dorul ce la sân a adormit, În taina neștiută a unei nopți fugare,  Din umbre de tăceri pierdute-n infinit, Când ielele dansează la țărm uitat de mare. Te chem cu șoapta lină a unui vânt tăcut,  Ce-n trecere a smuls ultima frunză arămie, Pe marginea unei clipe desprinse din trecut, Să-mi dărui un sărut cu-aromă de gutuie. Te chem pe amintirea unei iubiri aprinse, Pe creasta unui gând în noaptea asta neagră,  Să-mi împlinești dorința din caierul de vise, Pe care o nutrește inima mea beteagă. Te chem pe unduirea unui val înspumat, Ce lângă țărm stâncos se zbate cu putere, Când orizontu-albastru cu marea-mbrățișat, Câte un pescăruș ofrandă abisului îi cere. Te chem prin răsăritul soarelui lucitor, Ce-și stinge focu-aprins într-un divin sărut,  Cu rouă parfumată din lumea florilor, Ce-n curtea casei noastre așteptând le-am sădit.  Te chem din cerul unde se naște-un curcubeu, Ce leagă două țărmuri lovite de furtună,  Să îmi mângâi durerea sufletului meu, Inundându-l în taină cu

 Întru nemurirea lui Eminescu, cel ce a trasat cu lumina cuvântului său o cale nouă în literatura română și universală! Întru bucuria culturii! Prin cultură suntem salvați. EMINESCU HYPERIONUL Bând apa Lethei, pe căile astrale, O clipă, undă, a mării ancestrale, Îți despletești pădurea într-o ghindă nouă, Copil al cerului, răsfrânt în ochi de rouă Și poposești în vechea ta Moldovă Străluminând prin veacuri cât o supernovă. Plutești în visătorii copaci de chiparos Ce-ți poartă prospețimea pe val de mare-n jos... Tu șlefuiești în slova primelor cazanii, Sorbind învățătura vechilor istorii, Reciți și scrii cu verbul cald, înălțător Dând viață și culoare limbii din popor. Din fiecare luptă sângerări rămân, Cresc în corola sufletului de român. În tei foșnești lumină, în flori până-n pământ, Pe cer, pe val de mare, doinește-al tău cuvânt... O viață mii de vieți trăiește-n fapte, Un timp străbun din vatra Daciei străbate... Îi recreezi pe regele cel tânăr, Sarmis Și-a lui regină, din Geția, T

  Când mă plec să sărut florile, Îmi pun iubirea prin petale până la rădăcină . Dacă florile nu ar avea ferestre deschise nu vor încolți niciodată! O secundă in timp sau un pas in spațiu  Același dans: ieri , azi , maine... Va împrăștia umbra ce dănțuiește printre nori? Va umple albia vieții  cu flori? Când zâmbesc la lună, Îmi pun  zâmbetul printre stelele până la Tine. Dacă luna nu ar fi un colț  de rai nu va putea  auzi șoapta unui murmur!   In sărutul florilor si zâmbetul lunii; Sufletul - rază de soare intr-un smarald , Inima - foc arzător născut din lumină, Viața- respirănd aer Divin!( mb)