REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  ​În zilele binecredinciosului și marelui domn Vasile Dimitrievici, singurul stăpânitor al Rusiei, și în vremea Sfântului mitropolit Ciprian, a fost năvălirea lui Temiraxac, împăratul agarenilor, asupra pământului Rusiei. Acela, sculându-se cu mare putere de la Răsărit și prădând multe împărății, a ajuns în părțile Rusiei. Deci, apropiindu-se de hotarele pământului, a luat cetatea Eleciul și a robit pe voievodul Eleciului, și a ucis o mulțime de creștini, căci era mare urâtor și cumplit chinuitor al neamului creștinesc. Apoi se mai lăuda că tot pământul Rusiei are să-l pustiască, ca să dezrădăcineze creștineasca credință; deci, își pregătea drumul său spre cetatea Moscova, vrând să o risipească pe ea. Auzind marele domn Vasilie Dimitrievici acest lucru, și-a adunat oastea sa și s-a duc în cetatea Colomni. ​De acolo plecând, a stat la malul râului Ochi, tăbărând împotriva vrăjmașului, iar Temiraxac a stat într-un loc 15 zile. Deci, înștiințându-se marele domn și toată creștineasca...

​ Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda ​Privirea istoriei sacre ne poartă adeseori pe urmele unor odoare de mare preț, martore tăcute ale credinței multiseculare. Printre acestea, Icoana Maicii Domnului supranumită „a lui Pimen” rămâne o mărturie vie a legăturilor duhovnicești și culturale dintre marile centre ale Ortodoxiei, purtând în fibra ei taina minunilor și amprenta unor vremuri de profundă trăire spirituală. ​Prima mențiune documentară certă a Icoanei lui Pimen datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, însă rădăcinile sale istorice coboară mult mai adânc în veacuri. În paginile celebrei cărți „Treptele Genealogiei Regale”, cronicarii vremii au lăsat o scurtă notă ce acoperă anii 1404-1407, consemnând un eveniment de o intensitate duhovnicească aparte: „O minune s-a întâmplat la Moscova în casa familiei Tiutreum, unde mir a curs din icoanele Maicii Domnului și ale Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni.” ​Această mențiune istorică fundamentală este completată ...

  ​Schimonahia Elisabeta Lazăr de la Mănăstirea Pasărea (1970–2014) a fost o mare pustnică și nevoitoare, cunoscută pentru viața sa de rugăciune și pentru darurile duhovnicești primite de la Dumnezeu, fiind considerată făcătoare de minuni. ​Născută pe 7 mai 1970, în comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La vârsta de doar 15 ani, în anul 1985, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. După three ani de viețuire monahală, IN 1988, a fost tunsă în monahism, primind numele Teodora. ​În anul 2003, simțind chemarea unei vieți mai retrase, s-a retras în singurătate pe Muntele Giumalău, unde a trăit ca pustnică, în aspră nevoință, rugăciune și meditație. În 2007 a primit schima cea mare, luând numele Elisabeta. ​Pe 6 iunie 2014, schimonahia Elisabeta, cunoscută anterior ca monahia Teodora, a trecut la Domnul, rămânând în amintirea celor care au cunoscut-o drept o nevoitoare smerită și luminată, pustnică a Muntelui Giumalău. ...

  ​În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostașii lui Hristos își puneau sufletele pentru Domnul lor și când tot pământul se roșea cu sângele mucenicilor, un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup și viteaz cu duhul în sfânta credință creștinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, și adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. ​Deci, ighemonul l-a întrebat: — „Creștin ești?” Petru a răspuns: — „Sunt creștin cu adevărat”. ​Ighemonul îi zicea: — „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiților împărați; deci, jertfește marii zeițe Venera”. Tânărul răspunse: — „Ighemoane, mă minunez că voiești a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate și desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât îmi este rușine a le pomeni. Oare voi nu pedepsiți pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrânări, pe care le-a făcut zeița voastră? Dacă voi o numiți desfrânată, apoi cum să mă închin și să-i aduc jertfă ei? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu ...

​În anul dintîi al domniei lui Antonin, păgînul împărat al Romei, stăpînea în Grecia cea din Europa, ighemonul Sabin. Creștinii, care viețuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni și acolo se rugau lui Dumnezeu, cerînd cu multă durere de inimă pacea și înmulțirea Bisericii. Căci atunci erau puțini cei ce se temeau de Dumnezeu și, acei care erau, se primejduiau de izgonire. Împăratul Antonin, ținîndu-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraților idoli și, pentru aceasta, a trimis pretutindeni porunca sa cea fărădelege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie uciși. ​Ajungînd acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea și în Traianopoli, arătînd-o poporului; și a hotărît o zi în care să săvîrșească prăznuirea marelui zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate. ​În cetatea aceea era o fecioară de neam bun, anume Glich...

​Sărbătorirea principală a acestui mare Apostol și Evanghelist este la 26 septembrie. Astăzi însă, în 8 mai, se prăznuiște minunea ce s-a lucrat la sfântul său mormânt. ​Când Ioan era în vârstă de peste una sută ani, el și-a luat cu sine șapte dintre ucenicii săi, a ieșit afară din cetatea Efesului și le-a poruncit celor șapte să sape o groapă în formă de cruce. Apoi bătrânul și sfântul Apostol s-a întins în acea groapă în formă de cruce și a poruncit să fie acoperit cu pământ. ​Mai târziu, când credincioșii au deschis mormântul Sfântului Ioan, ei nu au mai găsit acolo trupul lui. În ziua de 8 mai a fiecărui an, din acest mormânt se ridică o pulbere care vindecă pe bolnavi de feluritele lor boli. ​ Surse bibliografice: ​ Viețile Sfinților , Volumul VIII (luna Mai), Ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1998. ​ Sinaxar , Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria. ​ Proloagele de la Ohrida , Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Benefica, București.

  ​Sfîntul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pămîntul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinei sute și slugi foarte multe, avînd el lucruri mari pe pămînt, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit. ​Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtîndu-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzînd pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintîi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa pînă la...

  ​Sceptrul împărăției Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Dioclețian, s-a silit la necurata slujba idolească. Întrebând pe zeul Apolon despre viitor, diavolul i-a răspuns că "drepții de pe pământ" îi împiedică puterea. Aflând că aceștia sunt creștinii, împăratul a declanșat o prigoană cumplită. ​În acea vreme, în cetatea Romei era minunatul ostaș al lui Hristos, Sfântul Gheorghe , originar din Capadocia. Rămas orfan de tată (martirizat și el pentru Hristos), s-a mutat cu mama sa în Palestina. Tânăr, frumos și viteaz, a ajuns repede tribun și voievod sub Dioclețian. Văzând însă nedreptatea împotriva creștinilor, Sfântul și-a împărțit averea săracilor și a stat cu bărbăție în mijlocul senatului, mărturisind: "Hristos este Unul Dumnezeu!" ​După nenumărate chinuri — bătut cu sulița, tras pe roată, aruncat în var nestins și încălțat cu sandale de fier înroșite — Sfântul Gheorghe a rămas nevătămat prin harul divin. A înviat un mort din mormânt pentru a arăta puterea...

  ​Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împăratului Dioclețian. Văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce acesta aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină. Pentru aceasta, a fost pusă în închisoare. După ce a fost închisă, s-a dat hotărâre ca să fie tăiați cei doi, Gheorghe și Alexandra. Aflând ea această hotărâre a împăratului, în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. ​Iar Apolo, Isachie și Codrat, fiind din slugile împărătesei Alexandra și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție, au crezut și ei în Hristos. Aceștia au mustrat cu îndrăzneală pe împărat, numindu-l călcător de lege și sălbatic. Mâniindu-se împăratul, a poruncit ca aceștia să fie aruncați în temniță. Ulterior, Codrat a fost tăiat cu sabia, iar Apolo și Isachie au fost uciși prin înfometare,...

  D ioclețian și Maximian, păgînii împărați, mîniindu-se asupra creștinilor, Ianuarie episcopul a fost prins și dus înaintea ighemonului Campaniei, Timoteiu. Acesta, silindu-l în multe feluri spre închinarea la idoli, cu îmbunări amăgindu-l și cu îngroziri înfricoșîndu-l, după ce l-a văzut neclintit în credința creștină, rămînînd ca un stîlp, a poruncit să-l arunce spre ardere, într-un cuptor încins. Și a fost sfîntul nevătămat, ca altădată cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Căci îngerul lui Dumnezeu pogorîndu-se la dînsul, puterea focului în răcoreală a prefăcut-o, iar sfîntul dănțuind și cîntînd în mijocul focului, slăvea pe Dumnezeu. După ce a ieșit din cuptor, au văzut toți, că nici de hainele lui nu s-a atins focul și se mirau foarte mult. I ar ighemonului părîndu-i-se că episcopul creștinilor s-a păzit întreg de foc cu puterea vrăjilor, a poruncit ca atît de mult să-l întindă pe mucenic, încît să se dezlege încheieturile din alcătuirile lor, și așa întins să-l bată f...

  ​Zăbovind împăratul Dioclețian în Acvilinia, cetatea Italiei, i s-a dat de știre de la Roma, cum că toate temnițele Romei sînt pline de creștini care, deși pătimesc mai multe feluri de munci, nu se leapădă de Hristosul lor, ci toți îl au de învățător pe Hrisogon și-l ascultă, ținîndu-se de învățătura lui. Deci, Dioclețian a poruncit ca pe toți creștinii să-i dea la moarte, iar pe Hrisogon să-l aducă la dînsul spre cercetare. ​Deci, Hrisogon, mărturisitorul lui Hristos, fiind adus legat din Roma în Acvilinia, la împăratul Dioclețian, Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, îi urma de departe, ca unui învățător al său. Deci, cercetîndu-se de către împărat mucenicul lui Hristos și nesupunîndu-se păgîneștii porunci a împăratului, l-a condamnat la moarte și i-a tăiat capul afară din cetate, departe, la un loc pustiu. Și se afla cinstitul lui trup pe malul mării, fiind aruncat spre mîncare fiarelor și păsărilor. ​Nu departe de acel loc era locuința unui oarecare preot cu numele Zoi...