În noaptea-n care lumea-și pleacă, a ei lumină grea, Și tace-un ceas, ca-n rugă, spre a-și cinsti mama sa, Pământul, casa noastră, ce-o zbuciumăm mereu, Își cere-un răgaz sacru, un gând, un rău mai greu. Căci noi, fiii risipitori, cu mâini ce-au ars și-au frânt, Am uitat de-a ei iubire, de-al ei cuvânt sfânt. Am risipit comori, ce ne-au fost dăruite, Și-am otrăvit izvoare, cu patimi neclintite. Dar azi, în ceasul tăcerii, când lumina-i un suspin, Să ne-amintim de Domnul, ce-a creat acest chin. Căci El ne-a dat Pământul, ca pe-un altar curat, Să-l iubim, să-l ocrotim, cu sufletul curat. Să stingem azi lăcomia, ce-ne-mpinge-n abis, Să aprindem în schimb iubirea, ce-i de nespus. Să plantăm un pom, o floare, un gest de umilință, Să-i cerem iertare mamei, cu lacrimi de credință. Căci Ora Pământului, e-un clopot ce ne cheamă, Să ne trezim din somnul, ce-ne-a adus a noastră teamă. Să ne-ntâlnim cu cerul, cu stelele divine, Și să-nțelegem iarăși, că suntem fii de-ai Săi, fii de ai ei, înt...
