Între Cer și Pământ: Sfântul Ioan și Dragobetele
În zi de mărțișor ce stă să vină,
Pământul tremură de-o taină sfântă,
Când capul celui botezat în vină
Din sânul țărânei iarăși ne cuvântă.
Prima aflare, taină-n munte ascunsă,
Și doua oară, har din nou găsit,
Ioan e vocea care, nepătrunsă,
Ne cheamă la un suflet curățit.
Iar cel ce-n Iordan pe Domnul a atins,
Păzește azi al neamului cuprins.
Dar tot acum, prin lunci și prin poiene,
Se simte-un freamăt, dor de tinerețe,
Dragobetele calcă peste gene
Să scoată floarea din tristeți mărețe.
E dragostea ce nu-i desfrâu, nici vină,
Ci bucurie-n duh, sub cer senin,
Când firea-ntreagă prinde să se-nchine
Lui Dumnezeu, prin zâmbet de pelin.
Să-l cinstim pe Ioan, stâlpul credinței,
Ce-a stat în temniță pentru dreptate,
Și să păstrăm, în pragul biruinței,
Iubirea pură, fără de păcate.
Căci unde-i sfințenie, e și dor,
În pas de sfinți și-n cânt de iubitor. Autor Teolog și jurnalist Daniel Caranda

Comentarii
Trimiteți un comentariu