REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  Î n sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor prăznuim învierea Sfântului și Dreptului Lazăr, prietenul lui Hristos. Biserica a rânduit ca să se sărbătorească în această zi învierea lui fiindcă „sfinții și de Dumnezeu purtători Părinții noștri, sau, mai bine spus, Sfinții Apostoli, voind să pună, pentru curățire după postul cel de patruzeci de zile, Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, au pus această minune mai presus de fire. Căci dacă el a înviat la cuvântul lui Hristos și a trăit din nou, tot așa și noi, deși am murit, la trâmbița cea din urmă vom învia și vom trăi veșnic”, se menționează în Sinaxarul Triodului din această zi. P ărintele Alexander Schmemann ne atrage atenția că toată săptămâna a șasea a Postului Mare ne invită să devenim martorii celor întâmplate cu Lazăr și să ne identificăm cu el. Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr...”, marți: „Ieri și astăzi a fost boala lui Lazăr...”, miercuri: „Astăz

  L iciniu, cumnatul marelui Constantin, soțul surorii împăratului, se prefăcea înaintea feței lui a fi mare creștin. Dar când a luat putere de la împărat să stăpâneasca întregul Răsărit, el a început, mai întâi în ascuns, dar mai apoi pe față, să-i prigonească pe creștini și să înalțe Pomenirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei  închinarea la idoli. Soția lui suferea cumplit pentru aceasta, dar nu putea nicicum să-și convingă soțul să se îndepărteze de la rușinea acestei nelegiuiri. D ându-se însuși pe sine idolatriei, Liciniu s-a dedat pe lângă aceasta și la toate patimile cele necurate ale desfrânărilor, dar mai cu seamă la brutalitatea împotriva femeilor. B ântuit fiind de duhurile necurate, Liciniu voia să o necinstească pe fecioara Glafira, care se afla în serviciul împărătesei, soția lui. Glafira atunci a alergat și i-a spus totul împărătesei, care văzând acestea, a trimis-o în taină departe de curtea imperială de la Nicomidia, în provincia Pontus. G l

  a. Viața S fântul Vasile de la Poiana Mărului a fost părintele duhovnicesc al starețului Paisie de la Neamț și unul din cei mai vestiți dascăli și lucrători ai rugăciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiție, din părțile Poltavei și s-a născut spre sfârșitul secolului XVII. L uând din tinerețe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuți–Focșani, prin anii 1705–1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi și a citit multe scrieri ale Sfinților Părinți. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrător al sfintei rugăciuni și sfetnic duhovnicesc al părinților din obște. P rimind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mânăstirii Dălhăuți și vestit povățuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Țării Românești, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cât a fost stareț la Dălhăuți, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40

S fântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mânăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba Bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egumenul mânăstirii l-a făcut ieromonah, și era Cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind cele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești. V estea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales părinte și întâistătător al Bisericii Transilvaniei Cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe

  A cest mare și prea minunat sfânt s-a născut în Capadocia, ca fiu al unor părinți foarte bogați, împodobiți cu toată virtutea. Tatăl lui a fost chinuit pentru Hristos, după care maica lui s-a strămutat în Palestina. Când Gheorghe a crescut la vârsta trebuincioasă, el a îmbrățișat cariera militară, unde la vârsta de douăzeci de ani a ajuns la rangul de tribun, în care a și intrat în garda imperială a împăratului Dioclețian. C ând Dioclețian și-a început cumplitele persecuții împotriva creștinilor, Gheorghe s-a înfățișat înaintea lui și i-a mărturisit cu curaj că și el este creștin, împăratul atunci a poruncit să fie aruncat în închisoare, să i se ferece picioarele în butuci, iar pe piept să i se pună o piatră grea. Apoi împăratul a poruncit ca Gheorghe să fie legat de o roată sub care s-a așezat o scândură cu unghii de fier, astfel încât la fiecare rotire a roții trupul lui Gheorghe să fie astfel scrijelit, încât să se facă în întregime o rană sângeroasă. După aceasta l-au îngropat

  A cest cuvios Teodor s-a născut în satul Sicheon din Galatia, pentru care pricină s-a numit Sicheotul. C opil de zece ani fiind, el s-a dat pe sine celor mai aspre postiri și privegheri, stând treaz la rugăciune în toate nopțile, după cum văzuse la bătrânul Ștefan, cel care locuia în casa părinților lui. M aica lui, Maria, era o văduvă bogată care intenționa să-și dea fiul la învățătura armelor. Dar Sfântul Gheorghe i-a apărut odată în vis și i-a zis că Teodor era chemat la slujirea împăratului Cerurilor, iar nu la aceea a împăratului pământesc. S fântul Gheorghe i s-a înfățișat de multe ori și tânărului Teodor, fie ca să-l povățuiască, fie ca să-l salveze și să-l apere de anumite pericole în spre care diavolii deja îl împingeau. L a Teodor de asemenea însăși Stăpâna Cerurilor, Preacurata de Dumnezeu Născătoarea, nu de puține ori a venit. Căci nevoințele foarte tânărului Teodor întreceau și pe cele ale nevoitorilor din pustie, care se nevoiau pe atunci în părțile Galatiei. Căci

  Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta (Marcu 10, 36-37) I ubiți credincioși, D acă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37). V edeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte. Că auziți ce spune șarpele Evei: Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se v

  I Tesaloniceni 4, 13-17 13 Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde, 14 Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. 15 Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, 16 Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, 17 După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. Ioan 5, 24-30 24 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață. 25 Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și

  F ericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl și părinte duhovnicesc al Sfinților Ioan Casian și Gherman, cu care era contemporan, format în tinerețe în aceeași mânăstire din „hotarele Casienilor și ale Peșterilor”. Această mânăs-tire, care a dat călugări cărturari și sporiți în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfințenie, de cultură și profundă teologie din Eparhia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic și literar la care au ajuns cei trei sfinți daco-romani contemporani – Ioan Casian, Gherman și Teotim I, supranumit de istoricii paleocreștini „Scitul” și „Filosoful”. A cest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385–390, după mutarea din viață a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim († 420), în celebra sa lucrare „De viris illustribus” (Despre bărbați iluștri), despre care spune că era păst

  A cest Ioan a dus viața monahiceștilor nevoințe la așa-numita Lavră Veche a lui Hariton cel Mare, din Palestina. I ubindu-l pe Hristos din fragedă vârstă din toată inima sa, din tot cugetul său și din toată virtutea sa, el a început de tânăr a călători pe la sfintele locuri, ascultând învățăturile și sfaturile bătrânilor îmbunătățiți. L a sfârșit s-a sălășluit la Peșterile cele Vechi sau Lavra Veche din Palestina, numită și peșterile lui Hariton. Acolo el s-a dăruit deplin tuturor nevoințelor, petrecând zile și ani de postiri aspre, rugăciune și priveghere, cugetând pururea la ceasul morții și învățându-se la deplina smerenie. P e el l-a cules ca pe un rod copt Domnul, la ceasul sfintei sale ieșiri, răsădindu-l pe el în locașurile Sale cele cerești. C uviosul Ioan a trăit și s-a săvârșit cu pace în veacul al optulea.

  I oan s-a născut la Ioannina, care odinioară fusese capitala regelui Pyrrhus. Când părinții lui cei sărăciți au murit, tânărul Ioan s-a strămutat în Constantinopol și acolo și-a dus mai departe traiul din munca sa, căci era meșteșugar iscusit. Dar nu cu multă vreme mai înainte turcii înconjuraseră Constantinopolul și mulți creștini de frica lor, se lepădaseră de Hristos și trecuseră la islam. S fântul Ioan își avea atelierul în chiar mijlocul unei astfel de comunități de creștini turciți. C u cât mai mult ardea tânărul Ioan pentru dragostea lui Hristos, cu atât mai pe față se expunea el ca trăitor autentic creștin, în fața ochilor celor care din oportunism îl trădaseră pe Mântuitorul. Căci el nu se ferea să discute cu ei despre credința creștină care odată fusese și a lor și chiar să-i certe pentru lepădarea lor. De aceea acești renegați l-au târât pe Ioan înaintea judecătorului sub acuzații false, zicându-i că Ioan mai de demult fusese musulman, dar că a trădat islamul și s-a co

  L atura Decapoliei altădată era împărțită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomenește de Sfîntul Evanghelist Matei, zicînd: "După Dînsul au mers multe popoare din Galileea și din cele zece cetăți"; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pămîntul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învățătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum. A cest sfînt Ioan, din tinerețe lăsînd lumea și iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învățător Grigorie Decapolitul și de dînsul a fost tuns în rînduiala monahicească. Apoi petrecea cu el, nevoindu-se în toate și bineplăcînd lui Dumnezeu, a ajuns în atît de mare smerenie și ascultare și în așa sîrguință spre tot lucrul bun, încît singur învățătorul lui, Sfîntul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu. Iar cînd răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire asupra Bisericii

  A ceștia erau din numărul celor șaptezeci aleși de Domnul. A ristarh a fost episcop al Apameei din Siria. Sfântul Apostol Pavel îl pomenește de mai multe ori (Fapte 19:29, Coloseni 4:10, Filimon 1:24). Aristarh a fost arestat în Efes, împreună cu Gaius, de mulțimea care se ridicase împotriva lui Pavel. Sfântul Apostol Pavel le scrie colosenilor: Vă îmbrățișează Aristarh, cel întemnițat împreună cu mine (Coloseni 4:10). În Epistola către Filimon, Pavel îl numește pe Aristarh împreună-lucrător cu mine, așa cum îi numește și pe Marcu, Dimas și Luca. P ud era cetățean de frunte al Romei. Sfântul Apostol Pavel îl pomenește o dată (II Timotei 4:21). La început, casa lui Pud a fost un liman al celor mai de frunte apostoli, iar mai târziu ea a devenit un locaș de închinare, numită Biserica Păstorilor. T rofim era din Asia (Fapte 20:4); el l-a însoțit pe Apostol în călătoriile lui. Într-un loc Sfântul Apostol Pavel zice: Pe Trofim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav (II Timotei 4:20). Î n

  a . Viața S fântul Ierarh Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie și al prezbiterei Ana din satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud. Din botez se chema Petru. În anul 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mânăstirii Neamț, iar între anii 1702–1704 a fost stareț al marii lavre. D upă ce vizitează Mânăstirea Pecersca și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului”. D in cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mânăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 și este înmormântat în paraclisul Sfântul Ștefan din această lavră. În anul 2007 Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat cu zi de prăznuire 14 aprilie. b . Fapte și cuvinte de învățătură 1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de Dumnez

  I ubiți credincioși, S ă înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31). S ă știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la pierzare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o prop