REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  ​În ogradă, un om gospodar adunase în hambarele sale roade bogate peste măsură. Într-o seară, privind spre grânele care stăteau să se risipească de prea multă plinătate, a cugetat în sinea lui: ​„Iată, am hambare pline pentru mulți ani înainte. Mă voi odihni, voi mânca, voi bea și mă voi veseli, căci am strâns averi care îmi vor ajunge fără grijă.” ​Dar iată că în noaptea aceea, un vânt lin și tăcut a bătut la ușa casei lui, iar glasul conștiinței trezite de har i-a șoptit: ​„Omule neînțelept, în această noapte sufletul tău se va cere de la tine. Cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Și oare ce ai adunat pentru sufletul tău înaintea feței lui Dumnezeu?” ​În clipa aceea, ochii i s-au deschis și a zărit adevărul: cămarina trupului era plină, dar cămara sufletului era goală de iubire, de rugăciune și de fapte bune. A înțeles atunci că bogăția adevărată nu stă în ceea ce adunăm pentru lutul trecător, ci în ceea ce dăruim veșniciei prin milostenie, iertare și curăția inimii. ...

  Într-un atelier modest de la marginea unui sat, un sculptor bătrân a adus trei bucăți mari de piatră cioplită din munte. Prima piatră era plină de colțuri și crăpături, dar când sculptorul a atins-o cu dalta, piatra a început să se tânguiască: „Nu mă lovi! Fiecare lovitură mă doare prea tare! Lasă-mă așa cum sunt.” Văzând suferința ei, sculptorul a lăsat-o deoparte și a folosit-o drept treaptă la intrarea în atelier, unde toți oamenii se ștergeau pe picioare. A doua piatră era netedă și părea puternică. Când sculptorul a început să lucreze asupra ei, piatra a răbdat primele lovituri, dar la mijlocul drumului s-a speriat de efort și a zis: „Aici îmi este hotarul! Am răbdat destul, nu mai vreau nicio șlefuire.” Sculptorul s-a oprit, iar piatra a rămas la colțul gardului, folosită doar pentru a sprijini o poartă veche. A treia piatră, deși era cea mai brută și mai grea, a stat tăcută. Când dalta o lovea aprig și din ea săreau așchii, piatra șoptea doar atât: „Meștere, furează-mă...

  ​Într-o mănăstire veche din munți, un bătrân duhovnic numit Părintele Paisie și-a chemat la el trei ucenici la revărsatul zorilor. Le-a dăruit fiecăruia câte un vas de lut și le-a spus: ​— Ucenicii mei, mergeți la izvorul din valea mănăstirii și aduceți-mi apă curată. Însă fiți cu luare-aminte la felul în care purtați vasul. ​Primul ucenic a mers grăbit la izvor, a umplut vasul până la margine și a plecat înapoi spre mănăstire. Însă, dorind să ajungă cât mai repede pentru a arăta bătrânului hărnicia sa, alerga fără să se uite pe unde calcă. Pe drum, s-a împiedicat de pietre, apa s-a vărsat în mare parte, iar vasul s-a umplut de praf și frunze uscate. Când a ajuns la duhovnic, apa lui era tulbure și puţină. ​Al doilea ucenic a umplut vasul, dar s-a oprit pe drum să vorbească cu alți drumeți. A lăsat vasul neacoperit la marginea potecii în timp ce asculta zvonurile și grijile lumii. Până să ajungă la mănăstire, soarele puternic evaporase o bună parte din apă, iar praf purtat de...

  I A fost odată un bătrân sihastru care trăia la marginea unei păduri și purta zilnic două vase mari de lut pe umeri pentru a aduce apă de la un izvor îndepărtat. Unul dintre vase era perfect și aducea mereu cantitatea întreagă de apă. Celălalt vas avea o crăpătură fină pe o parte și, până ajungea bătrânul la chilie, pierdea jumătate din apă. Timp de mulți ani, vasul cel crăpat s-a simțit rușinat și nevrednic. Se vedea nefolositor și plin de scăderi în comparație cu vasul cel desăvârșit, care se mândrea tăcut cu destoinicia lui. Într-o zi, vasul cel crăpat nu a mai răbdat și i-a spus bătrânului sihastru cu întristare: — Părinte, mă simt nevrednic... Din cauza crăpăturii mele, munca ta este în zadar și aduci acasă doar jumătate din apa pe care o car. Bătrânul a zâmbit cu blândețe și i-a răspuns: — Când ne vom întoarce astăzi de la izvor, te rog să privesti cu atenție marginea drumului pe partea ta. Urcând dealul spre chilie, vasul a privit și a văzut că pe partea lui de drum crește...

  ​A fost odată un bătrân pustnic care trăia într-o chilie mică, la marginea unei păduri adânci. Credincioșii din satele vecine veneau adesea la el pentru sfat și rugăciune, aducându-i fiecare câte o mică prinosă: o pâine, puține legume sau un urcior cu apă curată. ​Într-o zi de toamnă, pe 13 octombrie, un tânăr frământat de gânduri a urcat poteca spre chilia bătrânului. Văzând că avva își împărțea puținul pe care îl avea cu păsările cerului și cu călătorii osteniți, tânărul l-a întrebat uimit: ​— Părinte, de ce dai din puținul tău altora? Nu te temi că într-o zi vei rămâne fără nimic și vei răbda de foame? ​Bătrânul a zâmbit blând, a luat două vase din lut și le-a pus pe masă. Unul era acoperit strâns cu un capac de lemn, iar celălalt era deschis spre cer. Apoi a luat un urcior cu apă și a turnat peste amândouă. Din vasul acoperit, apa s-a scurs pe alături, risipindu-se pe pământ. În vasul deschis însă, apa s-a adunat curată și plină până la margine. ​— Vezi tu, fiule? i-a sp...

  A fost odată, în cetatea Antiohiei, un om numit Ciprian, faimos în toate ținuturile pentru puterea sa vrăjitorească. Din tinerețe învățase taine ascunse, vorbea cu duhurile rele și mulți oameni căutau la el sprijin pentru izbânzi pământești sau vrăji. El credea că nu există putere mai mare pe pământ decât cea pe care o stăpânea prin legătura sa cu întunericul. Într-o zi, un tânăr bogat a venit la Ciprian și i-a cerut ajutorul: se îndrăgostise de o tânără fecioară creștină, Iustina, dar aceasta îl refuza, dorind să-și închine viața doar lui Hristos. Ciprian a zâmbit încrezător și a trimis spre Iustina cele mai puternice duhuri pe care le comanda, pentru a-i tulbura mintea și inima. Însă, de fiecare dată când duhurile se pătrundeau în casa Iustinei, se întorceau înfrânte. Fecioara nu făcea altceva decât să se roage, să postească și să facă semnul Sfintei Cruci asupra sa. Oricât de mari erau uneltirile și amăgirile trimise de vrăjitor, umbra crucii le spulbera instantaneu. Văzân...

  ​A fost odată într-o mănăstire de munte un bătrân sihastru iubit de toți pentru pacea din sufletul său. Într-o zi, un tânăr ucenic, frământat de gândurile și grijile vieții, l-a întrebat: — Părinte, cum pot să-mi păstrez inima curată și neatinsă de răutatea din jur, când lumea este plină de tentații, judecăți și tulburare? ​Bătrânul nu i-a răspuns de îndată. L-a luat pe ucenic de mână și l-a dus în curtea mănăstirii, unde se afla o grămadă de piatră și noroi. — Ia o mână de noroi și ține-o strâns în pumn, i-a spus bătrânul. ​Tânărul a ascultat, deși nu înțelegea de ce. — Acum, caută să aduni flori frumoase din grădină, dar fără să dai drumul noroiului din pumn, i-a mai zis avva. ​Ucenicul a încercat, însă noroiul îi murdărea hainele, îi aluneca printre degete și îi făcea imposibilă culegerea florilor. Cu pumnul strâns pe mizerie, nu putea atinge nimic frumos fără să-l păteze. Obosit și frustrat, a dat drumul noroiului și și-a spălat mâna la fântână. ​Atunci, bătrânul i-a ...

  ​A fost odată într-o mănăstire un bătrân duhovnic care avea doi ucenici. Într-o zi, bătrânul le-a dat fiecăruia câte un vas din lut ars, nears la foc puternic, și le-a spus: — Duceți-vă la izvorul din vale, umpleți vasele cu apă și aduceți-le sus la chilie, fără să lăsați nicio picătură să se piardă pe drum. ​Primul ucenic s-a dus grăbit, a umplut vasul și a alergat înapoi spre mănăstire. Însă vasul său avea mici crăpături prin care apa picura neîncetat. Când a ajuns în vârf, vasul era aproape gol. Văzând aceasta, s-a întristat și a zis: — Părinte, am muncit degeaba, apa s-a scurs toată! ​Al doilea ucenic a luat vasul, dar înainte de a-l umple, a mers la ogorul mănăstirii și a uns vasul pe interior și pe exterior cu ceară curată de albine. Abia apoi l-a umplut cu apă curată de izvor. Pășind cu grijă și având vasul bine pregătit, a ajuns la duhovnic cu vasul plin până la refuz. ​Bătrânul i-a privit pe amândoi cu dragoste și le-a zis: — Vasul este inima omului, iar apa este ...

  ​Un bătrân înțelept a fost întrebat de ucenicul său care este cea mai înaltă virtute a sufletului. Fără a vorbi îndată, bătrânul a luat o mână de boabe de grâu și le-a aruncat peste tăciunii aprinși din vatră. Majoritatea boabelor au fost înghițite de flăcări și s-au făcut scrum, însă câteva au sărit afară din foc, rămânând întregi. ​Lăsând jarul să se liniștească, bătrânul s-a întors către ucenic și i-a zis: — Vezi tu, la fel este și sufletul omului în fața necazurilor acestei lumi. Unii se lasă mistuiți de ură și deznădejde, pe când alții își păstrează curăția și credința neatinsă, indiferent cât de mare este arșița încercărilor. ​ ​ Morala: Virtutea adevărată nu se măsoară în vremuri de tihnă, ci în capacitatea sufletului de a trece prin focul încercărilor fără a-și pierde credința, răbdarea și dragostea.

 „ Trăia odată un bătrân sihastru în peștera unui munte, iar în fiecare zi, ucenicul lui îi reproșa că își pierde timpul în rugăciune și sihăstrie, fără să ajute lumea. Într-o noapte, un înger îi aduse bătrânului trei coroane de aur: una pentru rugăciune, a doua pentru dragostea față de aproape, iar a treia pentru răbdare. Când ucenicului i le-a arătat, a înțeles că liniștea și nevoința pot ajuta lumea mai mult decât agitația. Morala: Nu totdeauna faptele vizibile sunt cele mai prețuite; rugăciunea și liniștea inimii curate pot aduce pacea de care lumea are atâta nevoie.

  ​La începutul toamnei, pe când frunzele încep să se îngălbenească și soarele devine mai blând, un bătrân pustnic își aduna discipolii la poarta chiliei sale. Le spunea că în această zi, numită și Ziua lui Răpciune, lumea întreagă este invitată să privească spre cer și să înceapă o nouă viață spirituală. „Priviți natura”, le spunea el, „totul se pregătește pentru o odihnă și pentru o nouă primăvară a sufletului. Așa trebuie să faceți și voi cu inima voastră: să lăsați vechile greutăți în urmă și să porniți la drum cu gânduri curate.” ​Morala este că fiecare început de an bisericesc este un prilej de reînnoire spirituală, o invitație de a lăsa în urmă trecutul și de a ne orienta sufletul către Dumnezeu, primind harul și binecuvântarea pentru o viață rodnică. O icoană liniștită a bătrânului—

  Comara din fântâna părăsită ​Un tânăr din sat, copleșit de grijile vieții și de nemulțumirile din sufletul său, s-a dus la un bătrân duhovnic și i-a zis: — Părinte, mă rog, dar simt că rugăciunea mea este secată. Merg la biserică, dar inima mea rămâne goală, ca o fântână părăsită din care nu mai poți scoate nicio picătură de apă curată. ​Bătrânul l-a luat de mână și l-a dus la marginea curții, unde se afla o fântână veche, acoperită de frunze uscate, pietre și noroi. — Ce vezi aici, frate? a întrebat avva. — O fântână stricată și fără valoare, a răspuns tânărul. ​Atunci duhovnicul a luat o lopată și a început să curățe frunzele și pământul din gură fântânii. Apoi, cu răbdare, a scos noroiul adunat pe fundul ei. Pe măsură ce curăța mizeria, din adâncul pământului a început să izvorască din nou apă limpede și rece. ​— Vezi tu, i-a spus bătrânul cu blândețe, fântâna nu era secată, ci doar acoperită de resturile lumii. Izvorul harului este deja înlăuntrul tău de la Sfântul Bot...

  ​Un tânăr ucenic a mers la un bătrân duhovnic din pustie și l-a întrebat: — Părinte, de ce unii oameni care par simpli, fără învățătură și fără fapte mari la vedere, sunt atât de plini de pace și bucurie, în timp ce alții, care citesc multe cărți și fac mari nevoințe, rămân tulburați? ​Bătrânul a luat din buzunar două pietre: una era un granitul brut, colțuros și plin de noroi, iar cealaltă era un cristal curat, prin care lumina soarelui trecea dând raze minunate. ​— Vezi această piatră colțuroasă? a zis avva. La exterior este aspră și neîngrijită, dar dacă o speli de noroi și o privești în interior, este tare și neschimbată. Cristalul acesta însă, deși e frumos, dacă îl scapi pe piatră, se sparge în mii de bucăți. Așa este și omul: cel ce caută doar slava din afară și aprecierile oamenilor se adăpostește într-o virtute plăpândă, care se sfărâmă la prima ispită sau jignire. Dar cel ce își lucrează inima în ascuns, cu smerenie și fără a căuta să fie văzut, poartă în sine un ha...

  ​Doi călători străbăteau o vale uscată și muntoasă în căutarea Mănăstirii Sfinților Mucenici. Drumul era lung, iar zăduful amiezii le seca puterile. Unul dintre ei, doborât de oboseală și de lipsa apei, a început să cârtească împotriva sorții, zicând: — Dumnezeu ne-a părăsit în această pustie! Nu există nicio picătură de apă, iar picioarele mele nu mai pot păși. ​Celălalt călător, păstrând pacea în inimă, s-a oprit, și-a plecat genunchii pe piatra fierbinte și s-a rugat cu smerenie: — Doamne, Tu care ai scos apă din stâncă secetoasă, întărește-ne pe noi, neputincioșii! ​Nici n-a apucat să rostească „Amin”, că a zărit la câțiva pași o fisură adâncă în stâncă, din care curgea un firicel subțire, dar limpede de apă rece. A chemat pe fratele său și s-au adăpat amândoi, prinzând puteri noi. ​Atunci, drumețul cel credincios i-a zis încet tovarășului său: — Vezi, frate? Apa era acolo și înainte de rugăciune, însă cârtirea îți orbise ochii. În valea încercărilor vieții, Dumnezeu a...

  ​Se spune că un tânăr credincios l-a întrebat pe Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia cum poate omul să ajungă la lumina cea adevărată și să își păstreze pacea sufletului în mijlocul necazurilor. ​Cuviosul i-a răspuns cu blândețe: „Aseamănă-te cu pomul din grădină; el primește și ploaia, și soarele, dar mai ales rabdă cu pace toate vicisitudinile vremii. Nimic nu-l clatină din rădăcina sa, ci din toate crește și aduce rod la vremea potrivită.” ​ Morală: Lumina și pacea sufletească nu se dobândesc prin lipsa încercărilor, ci prin răbdare și prin primirea cu smerenie a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le îngăduie în viața noastră.

  ​A fost odată o tânără credincioasă care trecea prin mari încercări și se simțea adesea copleșită de greutățile vieții. Deși se ruga, în inima ei se strecurase îndoiala: „Oare Dumnezeu vede osteneala mea? Oare rugăciunile mele ajung la Cer?” ​Într-o seară, bătrânul duhovnic al satului a chemat-o și i-a vorbit despre Sfânta Irina, stareța Mănăstirii Hrisovalant. ​— Știi tu, fiică, ce a primit Sfânta Irina în dar de la un marinat trimis de un înger din Țara Sfântă? l-a întrebat el. — Am auzit că a primit trei mere cerești, părinte, a răspuns tânăra. ​— Așa este, a zâmbit bătrânul. Însă minunea nu stă doar în faptul că acele mere veneau din Rai și aveau o mireasmă negrăită, ci în modul în care Sfânta le-a folosit. Nu le-a ținut doar pentru sine. A postit patruzeci de zile, iar apoi a împărțit din acel măr binecuvântat fiecărei maici din mănăstire. Iar cei care gustau din el se vindecau de orice suferință sufletească și trupească. ​Bătrânul a privit-o blând pe tânără și a adăug...

  ​În cetatea Nicomidiei trăia un om care își pierduse vederea de mulți ani. Cheltuise întreaga sa avere pe la cei mai renumiți doctori ai vremii, însă niciunul nu putuse să-i aducă tămăduire. Auzind de tânărul Pantoleon, care îngrijea pe cei suferinzi fără să ceară plată, orbul a fost dus în fața lui, cerându-i ajutorul cu lacrimi în ochi. ​Doctorii păgâni care se aflau de față au râs, spunând că dacă ei nu au reușit să-l vindece cu toată știința lor, cu atât mai puțin va putea un tânăr. Însă Pantoleon le-a răspuns cu smerenie: „Tămăduirea acestui om nu va veni din meșteșugul meu omenesc, ci din puterea și harul Domnului meu, Iisus Hristos, Care este adevărata Lumină a lumii.” ​Apoi, atingând ochii orbului, Pantoleon s-a rugat din adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai dat lumină orbului din naștere, luminează și ochii acestui om, ca să cunoască toți că Tu ești Singurul Dumnezeu Adevărat!” ​În clipa aceea, solzii au căzut de pe ochii orbului și el a început să vadă ...

    ​Trăia odată un bătrân drept și evlavios, pe nume Avram, care își petrecea zilele îngrijind o livadă roditoare. Însă, în mijlocul grădinii sale, se afla un pom firav și uscat, care nu voia nicidecum să înflorească, în ciuda tuturor eforturilor sale. Ceilalți grădinari îl sfătuiau să-l taie, dar Avram simțea în inima sa o chemare de a nu renunța. ​Anii treceau, iar pomul rămânea neschimbat. Avram însă nu și-a pierdut speranța. Îl uda cu grijă, îi curăța ramurile uscate și se ruga cu stăruință lui Dumnezeu să-i dea viață acestui pom. Își amintea adesea de Sfânta și Dreapta Ana, care, deși înaintată în vârstă, nu și-a pierdut niciodată credința că va avea un copil. Rugăciunile ei fierbinți au fost ascultate, iar Dumnezeu i-a dăruit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Luminii. ​Așa cum Sfânta Ana a fost binecuvântată pentru răbdarea și credința sa, Avram a sperat că și pomul său va aduce rod într-o bună zi. Și, într-o dimineață de primăvară, când razele soarelui mân...

  ​Un tânăr frământat de multe neliniști a mers la un bătrân duhovnic și i-a zis: — Părinte, mă străduiesc să mă rog și să fac bine, dar simt adesea cum gândurile rele, mânia și deznădejdea îmi tulbură pacea. De ce nu pot rămâne curat la suflet? ​Bătrânul l-a luat de mână și l-a dus la marginea unui pârâu cu apă limpede. Acolo, sihastrul a luat o mână de pământ și a aruncat-o în apă, tulburând-o pe dată. — Vezi tu, frate? a spus bătrânul. Mânia și gândurile străine sunt ca această țărână. Dacă te lupți cu apa și încerci să o curăți cu mâinile, doar o vei tulbura mai tare. Dar dacă lași pârâul să curgă liniștit din izvor, apa curată va spăla treptat toată murdăria. ​Ascultând aceste cuvinte, tânărul a înțeles că pacea nu vine din absența tuturor ispitelor, ci din prezența Domnului în inima sa. ​ Morala pildei: Inima omului este ca un izvor: dacă este ancorată în rugăciune și în Harul lui Dumnezeu, gândurile rele care vin din afară nu pot prinde rădăcini. Nu ne putem feri înt...

  ​ (Pildă creștină ortodoxă) ​Într-un mic sat de munte, trăia o fetiță pe nume Margareta, care purta o tainică povară în sufletul ei: se temea nespus de întuneric și de umbrele nopții. În fiecare seară, când soarele apunea, teama îi strângea inima, iar lumea i se părea plină de primejdii nevăzute. ​Văzând-o abătută, bunicul ei, un bătrân preot cu privirea blândă și caldă, o chemă într-o seară la fereastră. Cerul era de un albastru adânc, presărat cu mii de stele strălucitoare. ​— Copila mea, i-a spus el mângâind-o pe creștet, știi tu oare ce înseamnă numele tău în limba veche? Înseamnă „perlă” sau „mărgăritar”. Iar în calendarul nostru, noi o cinstim pe ocrotitoarea ta sub numele de Sfânta Mare Muceniță Marina (Margareta) din Antiohia . Vrei să-ți spun cum a învățat ea să nu se mai teamă niciodată de întuneric? ​Fetița dădu din cap că da, strângându-se mai aproape de bunicul ei. ​— Sfânta Marina era doar o copilă, nu mult mai mare decât tine, când a fost aruncată într-o temn...