REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  ​A fost odată o tânără credincioasă care trecea prin mari încercări și se simțea adesea copleșită de greutățile vieții. Deși se ruga, în inima ei se strecurase îndoiala: „Oare Dumnezeu vede osteneala mea? Oare rugăciunile mele ajung la Cer?” ​Într-o seară, bătrânul duhovnic al satului a chemat-o și i-a vorbit despre Sfânta Irina, stareța Mănăstirii Hrisovalant. ​— Știi tu, fiică, ce a primit Sfânta Irina în dar de la un marinat trimis de un înger din Țara Sfântă? l-a întrebat el. — Am auzit că a primit trei mere cerești, părinte, a răspuns tânăra. ​— Așa este, a zâmbit bătrânul. Însă minunea nu stă doar în faptul că acele mere veneau din Rai și aveau o mireasmă negrăită, ci în modul în care Sfânta le-a folosit. Nu le-a ținut doar pentru sine. A postit patruzeci de zile, iar apoi a împărțit din acel măr binecuvântat fiecărei maici din mănăstire. Iar cei care gustau din el se vindecau de orice suferință sufletească și trupească. ​Bătrânul a privit-o blând pe tânără și a adăug...

  ​În cetatea Nicomidiei trăia un om care își pierduse vederea de mulți ani. Cheltuise întreaga sa avere pe la cei mai renumiți doctori ai vremii, însă niciunul nu putuse să-i aducă tămăduire. Auzind de tânărul Pantoleon, care îngrijea pe cei suferinzi fără să ceară plată, orbul a fost dus în fața lui, cerându-i ajutorul cu lacrimi în ochi. ​Doctorii păgâni care se aflau de față au râs, spunând că dacă ei nu au reușit să-l vindece cu toată știința lor, cu atât mai puțin va putea un tânăr. Însă Pantoleon le-a răspuns cu smerenie: „Tămăduirea acestui om nu va veni din meșteșugul meu omenesc, ci din puterea și harul Domnului meu, Iisus Hristos, Care este adevărata Lumină a lumii.” ​Apoi, atingând ochii orbului, Pantoleon s-a rugat din adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai dat lumină orbului din naștere, luminează și ochii acestui om, ca să cunoască toți că Tu ești Singurul Dumnezeu Adevărat!” ​În clipa aceea, solzii au căzut de pe ochii orbului și el a început să vadă ...

    ​Trăia odată un bătrân drept și evlavios, pe nume Avram, care își petrecea zilele îngrijind o livadă roditoare. Însă, în mijlocul grădinii sale, se afla un pom firav și uscat, care nu voia nicidecum să înflorească, în ciuda tuturor eforturilor sale. Ceilalți grădinari îl sfătuiau să-l taie, dar Avram simțea în inima sa o chemare de a nu renunța. ​Anii treceau, iar pomul rămânea neschimbat. Avram însă nu și-a pierdut speranța. Îl uda cu grijă, îi curăța ramurile uscate și se ruga cu stăruință lui Dumnezeu să-i dea viață acestui pom. Își amintea adesea de Sfânta și Dreapta Ana, care, deși înaintată în vârstă, nu și-a pierdut niciodată credința că va avea un copil. Rugăciunile ei fierbinți au fost ascultate, iar Dumnezeu i-a dăruit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Luminii. ​Așa cum Sfânta Ana a fost binecuvântată pentru răbdarea și credința sa, Avram a sperat că și pomul său va aduce rod într-o bună zi. Și, într-o dimineață de primăvară, când razele soarelui mân...

  ​Un tânăr frământat de multe neliniști a mers la un bătrân duhovnic și i-a zis: — Părinte, mă străduiesc să mă rog și să fac bine, dar simt adesea cum gândurile rele, mânia și deznădejdea îmi tulbură pacea. De ce nu pot rămâne curat la suflet? ​Bătrânul l-a luat de mână și l-a dus la marginea unui pârâu cu apă limpede. Acolo, sihastrul a luat o mână de pământ și a aruncat-o în apă, tulburând-o pe dată. — Vezi tu, frate? a spus bătrânul. Mânia și gândurile străine sunt ca această țărână. Dacă te lupți cu apa și încerci să o curăți cu mâinile, doar o vei tulbura mai tare. Dar dacă lași pârâul să curgă liniștit din izvor, apa curată va spăla treptat toată murdăria. ​Ascultând aceste cuvinte, tânărul a înțeles că pacea nu vine din absența tuturor ispitelor, ci din prezența Domnului în inima sa. ​ Morala pildei: Inima omului este ca un izvor: dacă este ancorată în rugăciune și în Harul lui Dumnezeu, gândurile rele care vin din afară nu pot prinde rădăcini. Nu ne putem feri înt...

  ​ (Pildă creștină ortodoxă) ​Într-un mic sat de munte, trăia o fetiță pe nume Margareta, care purta o tainică povară în sufletul ei: se temea nespus de întuneric și de umbrele nopții. În fiecare seară, când soarele apunea, teama îi strângea inima, iar lumea i se părea plină de primejdii nevăzute. ​Văzând-o abătută, bunicul ei, un bătrân preot cu privirea blândă și caldă, o chemă într-o seară la fereastră. Cerul era de un albastru adânc, presărat cu mii de stele strălucitoare. ​— Copila mea, i-a spus el mângâind-o pe creștet, știi tu oare ce înseamnă numele tău în limba veche? Înseamnă „perlă” sau „mărgăritar”. Iar în calendarul nostru, noi o cinstim pe ocrotitoarea ta sub numele de Sfânta Mare Muceniță Marina (Margareta) din Antiohia . Vrei să-ți spun cum a învățat ea să nu se mai teamă niciodată de întuneric? ​Fetița dădu din cap că da, strângându-se mai aproape de bunicul ei. ​— Sfânta Marina era doar o copilă, nu mult mai mare decât tine, când a fost aruncată într-o temn...

  ​În vremurile de demult, când păgânismul încerca să stingă lumina Evangheliei prin sabie și foc, într-o mică mănăstire ascunsă în munții din apropierea Sevastiei Armeniei, trăia un bătrân episcop pe nume Atinoghen. Alături de el se aflau zece ucenici credincioși, care învățau de la blândul lor păstor cum să preschimbe fiecare clipă a vieții într-o rugăciune vie și curată. ​Într-o zi, pe când bătrânul episcop era plecat pentru o trebuință a obștii, ostașii dregătorului Filomarh au năvălit în mănăstire. Negăsindu-l pe învățător, i-au legat pe cei zece ucenici și i-au târât în cetate pentru a-i sili să jertfească idolilor de piatră. ​Când Sfântul Atinoghen s-a întors și a găsit chilia goală, inima i s-a strâns de durere, dar nu pentru viața trupului lor, ci din grija ca nu cumva vreunul dintre tinerii săi ucenici să cadă în ispită de frica chinurilor. În timp ce plângea în fața Sfintei Cruci, o cerboaică din sălbăticie, pe care sfântul o hrănea uneori din palmele sale, a alergat ...

  ​Se spune că într-un sat izolat din Munții Apuseni, o secetă cumplită abătută peste ținut uscase toate fântânile, iar oamenii și animalele sufereau cumplit. Disperați, sătenii au pornit spre o mânăstire din vale, sperând că bătrânul arhimandrit al locului îi va putea ajuta. ​Când au ajuns, l-au găsit pe părinte săpând de unul singur în pământul pietros și uscat din curtea mânăstirii, sub soarele arzător. Sudoarea îi curgea pe chipul brăzdat de ani, dar ochii îi străluceau de o pace neclintită. ​„Părinte”, au strigat oamenii, „pământul e ca stânca, nu veți găsi apă aici! Rugați-vă mai bine să vină ploaia, căci altfel pierim cu toții!” ​Arhimandritul s-a oprit, s-a sprijinit în hârleț și le-a răspuns cu blândețe: „Fiii mei, rugăciunea fără jertfă și fără sudoare este ca o fântână fără adâncime. Dumnezeu trimite binecuvântarea Acolo unde omul își pune toată puterea și dragostea în lucrare. Nu de lipsa apei de la suprafață trebuie să ne temem, ci de seceta din inimile noastre, câ...

  ​Se povestește că într-un sat de munte trăia un gospodar care avea un ogor mănos, dar pe care nu-l mai putea lucra. Doi tâlhari cumpliți își făcuseră sălaș acolo, ascunzându-se printre stânci. Ori de câte ori bietul om încerca să se apropie de pământul său, tâlharii săreau cu săbii și topoare, urlând și amenințând pe oricine trecea pe cale. Din pricina lor, nu doar ogorul era pustiu, dar întreaga suflare din jur trăia în frică, iar drumul acela fusese părăsit de toți. ​Într-o zi, prin acele locuri a trecut un boier mare, însoțit de ostașii săi. Văzând ogorul lăsat în paragină și auzind strigătele fioroase ale tâlharilor, s-a oprit. Fără să se teamă, boierul a mers direct spre ei. La vederea autorității și a puterii lui, tâlharii au început să tremure și, căzând în genunchi, au strigat: „Ce ai cu noi, boierule? Am venit aici ca să pierdem acest loc, nu ne alunga!”. ​Cu un singur cuvânt plin de putere, boierul i-a legat și i-a trimis departe, în temniță, eliberând pământul. Gosp...

  ​În vremurile de demult, când codrii Bucovinei ascundeau sihaștri cu viață sfântă, un tânăr ucenic a venit la chilia unui bătrân avvă, cerându-i cuvânt de mântuire. ​— Părinte, a întrebat ucenicul, cum poate un om care a primit cinste de la oameni, ridicat în scaune înalte și lăudat de popor, să nu-și piardă curăția sufletului și să rămână neatins de mândrie? ​Bătrânul l-a privit cu blândețe, a luat un vas plin cu apă curată și l-a pus în bătaia soarelui. Apa a început să strălucească, reflectând lumina cerului. Apoi, avva a luat vasul și l-a dus înapoi în chilia întunecoasă, zicând: ​— Vezi această apă? Cât timp a stat în lumină, a strălucit și a primit căldura soarelui. Când am adus-o în umbră, a rămas aceeași apă simplă și rece. Ea nu a păstrat nimic pentru sine din fala soarelui, ci doar s-a lăsat traversată de lumină. ​Așa a fost și marele ierarh al Moldovei. Când Dumnezeu l-a chemat din adâncul pădurii să poarte cârja de episcop, el a primit ascultarea nu ca pe o mărir...

  ​În cetatea de scaun a Constantinopolului, pe vremea când Sfântul Samson ridica zidurile spitalului său pentru săraci, trăia un gospodar pe nume Teodor. Acesta era om cu stare, cu hambarele pline, dar cu inima ferecată. În fața porții sale, oaspeții nu trăgeau, iar cerșetorii erau alungați cu asprime. Teodor își spunea: „Zidurile mele sunt înalte, nimeni nu îmi tulbură liniștea. De ce să împart rodul muncii mele cu străinii?”. ​Într-o seară de iarnă năpraznică, un bătrân străin, cu haină preoțească roasă și chipul brăzdat de osteneli, s-a oprit la poarta lui Teodor. Bătând în lemnul greu, a cerut doar un colț de pâine și un loc de odihnă în tindă. Teodor l-a privit cu mînie și i-a strigat: „Pleacă, bătrâne! Cetatea e plină de hanuri. Eu nu am loc pentru tine!”. Străinul s-a uitat la el cu o tristețe adâncă, nespusa, și a plecat, pierzându-se în viscol. ​A doua zi, Teodor s-a trezit cu o durere cumplită. Mâinile îi erau înțepenite, iar glasul îi dispăruse. Nu mai putea să coman...

  s Timpul și Iertarea de pe Urmă ​Se povestește că în vremurile de demult, când Sfântul Ioan, Episcopul Goților, se afla în pribegie din cauza prigoanei hazare, s-a oprit într-un sat muntos din Crimeea pentru a mângâia o mână de creșteni înfricoșați. Oamenii se plângeau de cruzimea haganului hazar, cel care le pustiise pământurile și le alungase păstorul duhovnicesc. Unul dintre tineri, cu inima plină de amărăciune, a strigat: „Părinte, de ce Dumnezeu îl lasă pe acest tiran să trăiască în slavă, iar pe tine te lasă să rătăcești prin peșteri?”. ​Sfântul Ioan l-a privit cu nespusă blândețe și, arătând spre marea care se vedea în depărtare, i-a răspuns: „Vezi valurile cum se ridică cu zgomot și izbesc stânca, crezând că o vor dărâma? În câteva clipe se preschimbă în spumă și dispar, iar stânca rămâne neclintită. Așa este și mărirea acestei lumi. Nu urî pe cel ce te prigoneste, ci roagă-te pentru sufletul lui, căci ceasul socoteliilor este aproape.” ​Nu după multă vreme, vestea mor...

  ​Se povestește că în cetatea Nisibi, pe când tânăra Fevronia citea surorilor din sfintele cărți în spatele unei perdele pentru ca nimeni să nu fie distras de frumusețea chipului ei, un tânăr ostaș a întrebat-o pe bătrâna egumenă Vriena: „De ce ascundeți această lumină sub obroc și nu o lăsați să strălucească în fața lumii?”. ​Bătrâna i-a răspuns cu blândețe: „Frumusețea trupească este ca o floare de câmp: azi înflorește, iar mâine se veștezește și se preface în țărână. Noi o tăinuim nu pentru că ne temem de lume, ci pentru ca sufletul ei să rămână neatins de slava deșartă, pregătindu-se pentru Mirele Cel Nemuritor.” ​Când a sosit prigoana, iar Fevronia a fost scoasă cu sila în fața dregătorului sângeros, perdeaua tăinuirii a fost sfâșiată, iar trupul ei a fost zdrobit fără milă. Însă, în clipa în care topoarele și săbiile își făceau lucrarea lor cumplită, cei prezenți au văzut că pe chipul sfintei nu se zugrăvea deznădejdea, ci o pace nepământeană. Chiar și în mijlocul chinuri...

  ​Se povestește că în vremurile de demult, în noaptea dinaintea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, florile câmpului au început să vorbească între ele. Erau zilele cele mai lungi ale anului, când soarele dogorea cu putere, iar pământul părea obosit sub arșița verii. ​O floare mică, aspră și nebăgată în seamă, crescută la marginea drumului prăfuit, s-a plâns suratelor ei: — De ce ne-a lăsat Dumnezeu tocmai acum, când pământul este uscat, iar oamenii par triști și îngrijorați de viitorul roadelor lor? ​Atunci, o floare de Sânziană, galbenă ca aurul și frumos mirositoare, s-a ivit mândră din iarba înaltă și i-a răspuns cu blândețe: — Nu fi tristă, sora mea! Noi nu am fost lăsate pe pământ doar ca să fim arse de soare, ci ca să vestim o mare minune. În această noapte, cerul se pleacă spre pământ. Așa cum noi ne îmbrăcăm în galbenul luminii pentru a arăta că întunericul nopții a fost învins de soarele verii, tot așa, din pântece sterp și îmbătrânit, Dumnezeu a făcut să răsară cel...

  ​În zilele în care faima cumplitului Tamerlan făcea să tremure toate împărățiile pământului, o umbră grea de moarte s-a așezat peste Moscova. Oastea hanului se apropiase de marginile rusești ca un nor de lăcuste, iar în cetate nu mai rămăseseră decât bătrâni, femei, copii și câțiva ostași răniți. Speranța omenească pierise cu totul. ​În acea clipă de cumplită strâmtoare, Mitropolitul Ciprian a trimis soli la Vladimir să aducă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Pe tot drumul, mii de oameni au îngenuncheat în noroi, strigând cu lacrimi: „Maică a Domnului, scapă pământul nostru!” ​În aceeași noapte, cortul lui Tamerlan era plin de planuri de război. Hanul adormise visând la dărâmarea zidurilor și la comorile ce aveau să devină pradă. Deodată, în miezul nopții, Tamerlan s-a trezit urlând de groază, trezindu-și toate gărzile. În visul său, din vârful unui munte înalt, cobora un alai de ierarhi cu cârje de aur, iar deasupra lor plutea o Femeie învăluită într-o lumină de f...

  ​Pe vremea când Sfântul Grigorie Dascălul lumina pământul Țării Românești, s-a abătut asupra poporului o mare lipsă de povățuitori duhovnicești și de cărți de învățătură. Într-un sat de la marginea codrilor, trăia un dascăl bătrân, pe nume Ilie, care plângea în fiecare seară în fața icoanei Maicii Domnului: „Doamne, poporul rătăcește în întuneric, pruncii nu mai știu litera Scripturii, iar noi nu avem arme cu care să ne apărăm credința!” ​Într-o zi de vară, pe drumul prăfuit al satului, a apărut un călugăr bătrân, îmbrăcat într-o rasă simplă și peticită, mergând pe jos și purtând în spate o traistă grea de lână. Văzându-l obosit, dascălul Ilie l-a primit în bătătura casei sale, i-a spălat picioarele pline de praf și i-a dat o bucată de pâine și puțină apă. ​Curios, dascălul l-a întrebat pe drumeț: — Părinte, de unde vii și ce porți în această traistă atât de grea, de te apleacă până la pământ? Sunt cumva galbeni sau odoare de preț? Călugărul a zâmbit cu blândețe, a dezlegat gura ...

  ​Într-o chilie smerită, ascunsă pe stâncile abrupte ale Sfântului Munte Athos, trăia un bătrân sihastru împreună cu ucenicul său. Într-o vară, o secetă cumplită a lovit muntele, iar puținele legume din grădina lor s-au uscat. Ucenicul, privind pământul crăpat, s-a lăsat copleșit de o îngrijorare amară. Zi și noapte se frământa: „Ce vom mânca la iarnă? Cu ce ne vom îmbrăca dacă hainele ni se rup și nu avem nimic de schimb?” ​Văzându-i tulburarea, bătrânul l-a luat de mână și l-a dus pe prispă. Pe masă se aflau două lucruri: o pasăre mică, pe care ucenicul o modelase din lut în clipele de răgaz, și o privighetoare vie care cânta pe o creangă de măslin. ​— Spune-moi, frate, a zis bătrânul, care dintre aceste două păsări crezi că se îngrijorează mai mult de ziua de mâine? — Desigur că niciuna, avvă, a răspuns ucenicul zâmbind trist. Pasărea de lut nu simte nimic, iar privighetoarea cântă fără grijă. — Vezi tu, a urmat sihastrul, pasărea de lut este asemenea omului care a lăsat c...

  ​A fost odată, într-un colț de munte binecuvântat, un izvor de o limpezime nepământeană, care țâșnea dintr-o stâncă înaltă. Apa lui era atât de curată, încât oricine bea din ea nu doar că își potolea setea trupului, dar simțea cum o pace adâncă îi inundă sufletul. ​La poalele stâncii trăia un olar bătrân, care își petrecuse întreaga viață modelând vase din lut. Într-o zi, el a meșterit un potir deosebit de frumos, cu pereții subțiri și netezi. Mândru de lucrul mâinilor sale, olarul a așezat potirul pe o masă, în curte, lăsându-l deschis către cer. ​Săptămânile au trecut, dar potirul a rămas gol. Din când în când, o adiere de vânt aducea în el fire de praf, iar o ploaie trecătoare lăsa doar câțiva stropi tulburi care se evaporau repede la soare. Potirul tânjea după apa cea vie a izvorului de pe stâncă, dar nu putea să ajungă singur acolo. ​Văzându-i tristețea, bătrânul olar l-a luat în palmele sale și l-a urcat pe munte, așezându-l chiar sub șuvoiul puternic al izvorului. În a...

  ​Se povestește că, după ce fiii lui Iosif s-au întors din Egipt, bătrânul lor tată, simțindu-și sfârșitul aproape, i-a chemat la sine pentru a le împărți puțina bucată de pământ pe care o avea în stăpânire. Voind să facă dreptate și să-L primească la moștenire și pe Pruncul Iisus, născut în chip minunat din Preacurata Fecioară Maria, Iosif a întâmpinat împotrivirea fiilor săi. Între ei, Iuda se frământa cel mai mult, socotind cu minte omenească și putredă că Cel ce nu era născut din aceeași mamă nu avea dreptul să stea la aceeași masă cu ei. Doar Iacov, fratele său, plin de insuflare divină, s-a oferit să își împartă porția cu Iisus. ​Anii au trecut, iar Pruncul de altădată a început să săvârșească minuni, să vindece bolnavi și să propovăduiască Împărăția Cerurilor. Iuda Îl privea de la distanță, cu inima strânsă de o tainică zavistie și necredință, aducându-și aminte de vechea dispută a pământului. Însă, într-o zi, ascultându-L pe Hristos vorbind mulțimilor despre o moștenire ...

  ​Se povestește că în vremurile de demult trăia un bătrân îmbunătățit, pe nume Erasm, care își ducea viața într-o chilie aspră, departe de zgomotul lumii. În ciuda lipsurilor și a încercărilor care veneau asupra lui, oricine îi trecea pragul rămânea încremenit de un lucru: pe chipul cuviosului domnea o pace atât de adâncă, încât părea că nicio furtună pământească nu o poate clinti. ​Într-o zi, un tânăr frate, chinuit de gânduri, de neliniști și de nemulțumirile vieții de zi cu zi, a venit la el și l-a întrebat cu durere: — Avvă, cum poți să rămâi mereu atât de liniștit? Lumea fierbe, oamenii se ceartă pentru averi și întâietate, bolile ne bântuie, iar în sufletul meu este un război continuu. Care este secretul păcii tale? ​Cuviosul Erasm a zâmbit cu blândețe, l-a luat de mână și l-a dus la malul unui râu din apropiere, care curgea învolburat după o ploaie mare. — Vezi acest râu, frate? a întrebat bătrânul. Dacă arunci în el o piatră, crezi că apele lui o vor simți sau se vor ...

  ​Se spune că în vremea în care Sfântul Neofit Cretanul păstorea ca Mitropolit al Țării Românești, un boier bogat și aspru a venit la palatul mitropolitan, tânguindu-se cu mare mânie. ​— Înaltpreasfințite Părinte, a strigat boierul, țăranii de pe moșiile mele nu mai vor să asculte! Sunt leneși, cârtesc și se plâng că birurile sunt prea mari. Vin la sfinția ta să-i pui la rânduială, căci Biserica trebuie să propovăduiască ascultarea! ​Sfântul Neofit l-a privit cu blândețe, dar și cu o profundă tristețe în ochi. L-a chemat pe boier la fereastra chiliei sale, de unde se vedeau câmpiile roditoare ale Mitropoliei, unde țăranii munceau cu dragoste și voie bună. ​— Vezi tu, frate, i-a spus mitropolitul, acești oameni de pe moșiile Mitropoliei nu mai sunt robi, ci oameni liberi, căci i-am dezlegat de iagăul șerbiei. Și totuși, pământul rodește mai mult ca înainte. Știi de ce? Pentru că sufletul omului este ca o pasăre: în colivie cântă doar de foame, dar în văzduh cântă de bucurie pen...