REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  ---    Se povestește că, pe când Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia la Iordan, ucenicii săi au venit la el îngrijorați. Ei vedeau cum mulțimile de oameni care înainte îl urmau pe Ioan, începeau acum să meargă după Iisus, care fusese botezat de curând. — *„Învățătorule,”* au spus ei, *„Acela Care a fost cu tine dincolo de Iordan, despre Care tu ai mărturisit, iată, El botează și toți se duc la El! Nu te temi că vei fi uitat?”* Sfântul Ioan, cu privirea blândă și plină de pace, le-a răspuns printr-o pildă: — *„Închipuiți-vă că sunteți într-o cameră întunecată și aprindeți o făclie. Toți se bucură de lumina ei, pentru că e singura pe care o au. Dar când soarele răsare și inundă camera cu lumina sa, mai are cineva nevoie de făclie? Oare se supără făclia că lumina ei nu se mai vede? Nu, ci se bucură, căci și-a împlinit rostul: a alungat întunericul până când a venit adevărata Lumină.”* Apoi, a rostit cuvintele care au rămas înscrise în veșnicie: **„Acela trebuie să crească...

  Pilda lumânării care a luminat întunericul Într-un oraș întunecat, unde oamenii se închinau idolilor și nu cunoșteau lumina adevărului, trăia o tânără pe nume Anisia. Ea era ca o lumânare mică, dar cu o flacără puternică. În timp ce în jurul ei se răspândea întunericul necredinței, ea strălucea cu lumina credinței în Hristos. Anisia își petrecea zilele rugându-se și făcând fapte bune. Împărțea tot ce avea cu cei săraci și bolnavi. Cuvintele ei erau pline de înțelepciune și iubire. Mulți veneau la ea pentru sfaturi și mângâiere. Dar, în acele vremuri, a fi creștin însemna să suferi persecuții. Într-o zi, soldații împăratului au venit să o aresteze. Oamenii au încercat să o ascundă, dar ea nu s-a temut. S-a ridicat și a mărturisit cu curaj credința în Hristos. Chiar și în fața morții, ea a rămas neclintită.  A fost torturată și în cele din urmă ucisă. Dar, în momentul în care și-a dat sufletul, o lumină puternică a învăluit-o. Și așa, lumânarea care a luminat întunericul a dev...

Într-un pământ arid și stâncos, o sămânță mică a fost aruncată. Vântul puternic a încercat să o acopere cu praf, iar soarele arzător să o usuce. Însă, sămânța avea o forță interioară deosebită. Cu rădăcini fragile, a pătruns în crăpăturile pietrei și, încet-încet, a început să încolțească.  La început, puietele erau mici și fragile, dar cu fiecare zi care trecea, creșteau mai puternice. Păsările cerului le-au atacat, iar oamenii le-au călcat în picioare, dar ele nu și-au pierdut speranța. În ciuda tuturor obstacolelor, planta a înflorit și a adus roade bogate. **Ce ne învață această pildă?** * **Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu:** La fel cum sămânța a fost aruncată în pământ, și cuvântul lui Dumnezeu a fost sădit în inimile oamenilor. * **Pământul este sufletul omului:** Sufletul nostru este ca un pământ care poate fi arid sau fertil, în funcție de cât de mult îl cultivăm cu rugăciunea și cu faptele bune. * **Sfântul Ștefan este un exemplu:** Sfântul Ștefan a primit cuvântul lui ...

  Într-o grădină mare și frumoasă, un grădinar își îngrijea cu multă sârguință plantele. El știa că pentru a avea o recoltă bogată, trebuie să pregătească pământul cu atenție, să planteze semințele la adâncimea potrivită și să le ude în fiecare zi. În fiecare an, înainte de venirea primăverii, grădinarul își pregătea grădina pentru noile plantări. Îndepărta buruienile, afâna pământul și îl îngrășa. Abia apoi semăna semințele. Știa că dacă nu va avea grijă de grădină, semințele nu vor putea să încolțească și să dea roade. La fel ca grădinarul, și noi, creștinii, ne pregătim sufletele pentru a-L primi pe Hristos în timpul Postului Nașterii Domnului. Duminica dinaintea Nașterii Domnului, când citim genealogia lui Hristos, este ca o pregătire a pământului sufletului nostru. Genealogia lui Hristos este ca o rădăcină adâncă care ne leagă de Dumnezeu și de strămoșii noștri în credință. Prin citirea acestei genealogii, ne aducem aminte de promisiunile lui Dumnezeu și de faptul că Hristos e...

Într-un regat îndepărtat, trăia o tânără pe nume Iuliana. Era frumoasă și inteligentă, dar mai presus de toate, avea o credință puternică în Dumnezeu. Într-o zi, un dragon înfricoșător, simbol al răului și al necredinței, a venit să-i zguduie credința. Dragonul, cu ochii ca niște cărbuni aprinși și cu o voce aspră, i-a spus: "Iuliana, de ce te închini unui Dumnezeu pe care nu-L vezi? Eu sunt puterea și eu sunt adevărul. Îngenunchează-te în fața mea!" Dar Iuliana, cu glasul ferm, i-a răspuns: "Dragonule, eu mă închin lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. El este iubire și milă. Tu ești doar o umbră a Lui, un nimic în fața puterii Sale." Înfuriat, dragonul a început să o chinuie pe Iuliana cu foc și cu săbii, dar ea nu s-a lăsat biruită. Cu fiecare lovitură, credința ei se întărea mai mult. Îngerii cerului o înconjurau și o întăreau în credință. În cele din urmă, epuizat de luptă, dragonul a încercat să o sperie cu imagini îngrozitoare. I-a arătat iadul și...

 

  Într-o vreme când întunericul războiului și al necredinței încerca să acopere Moldova, a strălucit ca o stea luminoasă, Sfântul Cuvios Daniil Sihastru. Era ca un far într-o mare furtunoasă, ghidând credincioșii spre țărmurile sigure ale credinței ortodoxe. Imaginează-ți Moldova ca o grădină în care buruienile necredinței încercau să sufocă florile Ortodoxiei. Daniil a fost ca un grădinar iscusit, care a udat cu apa învățăturilor sfinte și a smuls cu rădăcină buruienile păcatului. Cu răbdare și cu o dragoste nesfârșită pentru țara sa, a întărit credința în inimile oamenilor. A fost ca un păstor care și-a adunat oile rătăcite și le-a adus înapoi în staulul Bisericii. Chiar și atunci când a fost izgonit din țară și a trăit în exil, inima sa a rămas legată de credincioșii săi. Rugăciunile lui s-au ridicat ca un tămâie spre cer, cerând pentru poporul său pace și mântuire.  **Ce învățăm din această pildă?** * **Sfântul Daniil a fost un apărător al Ortodoxiei:** A luptat cu curaj ș...

**Pilda celor trei fete** Într-un oraș îndepărtat, trăia un negustor sărac. Avea trei fete pe care le iubea nespus. Din păcate, o mare nenorocire s-a abătut asupra familiei și negustorul a rămas fără nimic. Îndurerat și neștiind ce să facă, s-a gândit chiar să-și dea fetele în căsătorie cu oameni pe care nu-i plăcea, doar ca să le asigure un trai decent. Auzind de necazul omului, Sfântul Nicolae, cunoscut pentru milostenia sa, a decis să intervină. În toiul nopții, a aruncat prin fereastră un pumn de aur într-un șosețan pus la uscat. A doua noapte, a repetat gestul. Astfel, negustorul a putut să-și mărite primele două fete. Însă, pentru a treia fată, nu mai avea aur. Și de data aceasta, Sfântul Nicolae a venit în ajutorul familiei, aruncând din nou un pumn de aur. Negustorul, cuprins de recunoștință, a vrut să-l mulțumească pe binefăcătorul său, dar nu a reușit să-l găsească. Așa a aflat mai târziu că acela care l-a ajutat fusese Sfântul Nicolae. **Ce putem învăța din această pildă:** ...

**Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat**, este adesea portretizat ca un pescar care și-a lăsat mrejele pentru a pescui suflete. Această imagine simplă, dar profundă, ne oferă o pildă puternică despre chemarea creștină și despre misiunea noastră în lume. **Pilda:** Înainte de a fi ucenic al lui Hristos, Andrei era pescar. Își petrecea zilele pe malul mării, aruncând mreje în apă, în speranța unei captură bogate. Într-o zi, însă, viața sa a luat o turnură neașteptată. Hristos, trecând pe malul mării, l-a chemat: „Vino după Mine și te voi face pescar de oameni.” Andrei, fără să stea pe gânduri, și-a lăsat totul în urmă și L-a urmat pe Hristos. A devenit astfel primul dintre apostoli, cel dintâi chemat. De la pescar de pești, s-a transformat într-un pescar de suflete, dedicându-și viața propovăduirii Evangheliei și aducerii oamenilor la Hristos. **Ce ne învață această pildă?** * **Chemarea lui Hristos:** Fiecare dintre noi suntem chemați să-L urmăm pe Hristos, așa cum a făcut Andrei. ...

  Odată, o femeie i-a adus părintelui Irodion*, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul părinte Irodion i-a răspuns: - Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta ! - Ba nu, părinte - a zis femeia -, de la capra mea este. - Dar n-ai dat-o ieri diavolului ? Cum să primesc, că nu mai este capra ta ! Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea nu a mai drăcuit. ________ *Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Acesta a fost stareţ al Mănăstirii Lainici, judeţul Gorj. Trupul său a fost găsit în chip minunat, din rânduiala dumnezeiască. Astăzi, părintele este propus canoniz

 Un frate a venit să ia câteva coşuri de la avva Ioan. Bătrânul iese şi-i zice: "Ce vrei, frate?". El răspunde: "Coşuri, avva". Bătrânul a intrat să i le aducă, dar a uitat. S-a aşezat şi a început să împletească. Fratele a bătut din nou la uşă, iar când bătrânul a ieşit, l-a întrebat: "Nu-mi aduci coşurile, avva?". El a intrat şi iar s-a apucat să împletească. Fratele a bătut din nou. Încă o dată şi bătrânul a ieşit şi l-a întrebat: "Ce vrei, frate?". Acela a răspuns: "Coşurile, avva". Atunci avva l-a luat de mână, l-a dus înăuntru şi i-a zis: "Dacă vrei coşuri, ia-ţi şi du-te, căci eu n-am vreme".

     "Ca să iubească omul pe Dumnezeu trebuie încet-încet să se arate deasupra oricărui lucru de care se ocupă, până la starea la care au ajuns Părinţii, încât şi la starea biologică să-l refuze, fapt care ajunge să fie şi astăzi de necrezut. Şi totuşi este real. Cu această tăgăduire absolută şi cu această grijă exclusivă a ascultării faţă de voia dumnezeiască, începe dumnezeiescul har, care este înăuntrul nostru, să acţioneze. Harul nu are putere dacă nu este precedat de libertatea personalităţii umane; dacă libertatea personalităţii umane nu se mişcă, dumnezeiescul har, cu toate că se găseşte prezent, nu acţionează. Omul trebuie să dovedească de bună-voie ce preferă. Preferă să iubească pe Dumnezeu şi să dovedească aceasta prin faptă? Atunci acţionează dumnezeiescul har, care distruge pe omul cel vechi şi modelează pe cel nou, după Hristos". (Gheron Iosif Vatopedinul)

  La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a-i cere sfat: -Parinte, sunt un om destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa? -Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus: -Vezi acest vlăstar? -Da, părinte! -Smulge-l! Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt. -Acum scoate-l pe acesta. S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urma să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus: -Smulge-l acum pe acela. -Dar e destul de mare, nu pot singur. - Du-te şi mai cheamă pe cineva. Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată. -Acum scoate-ţi bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul. -Parinte, dar acela e un copac mare şi bătrân, cu rădăcini adânc ...

  "Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu striga, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se lauda singur, nu cauta nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, sta la urma tuturor. Şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndura fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el aduna în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi, pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât poseda în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc". (Teodor M. Popescu)

  Un boier şi-a invitat într-o zi toţi slujitorii la palatul său. Cu ocazia petrecerii pe care avea să o facă în cinstea aniversării sale, boierul le-a cerut slujitorilor să umple fântâna care secase din curtea palatului său. Unii au cărat apă cu ulcelele, alţii cu butoaiele, fiecare după modul în care îşi iubea stăpânul. La finalul petrecerii, boierul le-a cerut slujitorilor să treacă pe la vistiernicul sau cu vasul în care a adus apa la palat, pentru a fi umplut cu aur. Mulţi şi-au reproşat că nu au dus apă cu un vas mai mare.

  Tatăl unui copil se ducea toamnă în timpul nopţii pe câmp să fure. Dornic să fure mai mult, l-a luat cu el şi pe fiul său. Ajunşi pe câmp, în timp ce fură, tatăl se uită în stânga şi în dreapta să nu-l vadă cineva. Nemulţumit de fapta tatălui său, fiul i-a spus - În sus te-ai uitat?

    Cel mai bine este că omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oală de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o cauta şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu cauta cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucura de el". (Părintele Paisie Olaru)

  Povestea Gheron Iosif despre un calugar imbunatatit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut in Muntele Athos, ca tinea cu strasnicie la respectarea programului de viata si a ordinii. Se pare ca ar fi spus unui frate ce dorea sa se nevoiasca alaturi de el: "Asculta, fiule, daca vei ramane cu mine, vreau ca in viata ta sa ai o randuiala si un program, pentru ca fara acestea nu te faci calugar. Priveste in jur lucrurile noastre, asa cum ti le spun: acolo este urciorul nostru, alaturi ceasca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii si celelalte, precum le vezi. Vreau sa le gasesc totdeauna acolo. Daca din intamplare faci vreo greseala, prima data iti voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oara. Daca continui pentru a treia oara neoranduiala, te voi ruga sa-ti iei lucrurile tale si sa pleci, ca macar pe mine sa nu ma tulburi, daca tu nu vrei sa te folosesti".

 ,,Ca să iubească omul pe Dumnezeu trebuie încet-încet să se arate deasupra oricărui lucru de care se ocupă, până la starea la care au ajuns Părinţii, încât şi la starea biologică să-l refuze, fapt care ajunge să fie şi astăzi de necrezut. Şi totuşi este real. Cu această tăgăduire absolută şi cu această grijă exclusivă a ascultării faţă de voia dumnezeiască, începe dumnezeiescul har, care este înăuntrul nostru, să acţioneze. Harul nu are putere dacă nu este precedat de libertatea personalităţii umane; dacă libertatea personalităţii umane nu se mişcă, dumnezeiescul har, cu toate că se găseşte prezent, nu acţionează. Omul trebuie să dovedească de bună-voie ce preferă. Preferă să iubească pe Dumnezeu şi să dovedească aceasta prin faptă? Atunci acţionează dumnezeiescul har, care distruge pe omul cel vechi şi modelează pe cel nou, după Hristos". (Gheron Iosif Vatopedinul)

  Un oarecare om de ştiinţă, după destulă argumentaţie în a arăta că nu există Dumnezeu, a spus: - Dacă există Dumnezeu, să mă omoare în clipa asta ! Şi deoarece nu s-a întâmplat nimic, a continuat: - Vedeţi ? Dacă ar fi existat, m-ar fi omorât. Atunci, o bătrână îl întrebă: - Aveţi copii ? - Da, răspunde el. - Câţi ? - Trei. - Sunt cuminţi ? - Eee, nu toţi... doi mă ascultă, al treilea... - Adică ? întreabă bătrâna. - Iată, îmi vorbeşte împotrivă, nu ascultă de cele ce îi spun, e capricios... - Atunci trebuie să-l omorâţi ! îi spune bătrâna. - Pe fiul meu ? a spus uimit savantul. - Atunci, cum stau lucrurile ? Dacă dumneavoastră nu vreţi să vă omorâţi copilul, cum vă puteţi închipui că vă vă omora Dumnezeu pe dumneavoastră, care vă iubeşte nemăsurat mai mult decât vă iubiţi dumneavoastră copilul ?