REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” . „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista” .

  O poveste începută ca un basm, continuată ca o satiră şi cu un sfârşit de thriller         Cine cunoaşte cât de cât ce tumult şi frământare însoţeşte fiecare idee, fiecare gând omenesc crede cu siguranţă în această cugetare: ″Ai grijă ce-ţi doreşti pentru că ţi s-ar putea îndeplini″ Tot cei care cunosc oarecum nevoile persoanelor cu handicap şi lupta lor pentru a le îndeplini îşi amintesc că a existat un moment când oamenii din România, inclusiv persoanele cu handicap, începuseră să se sature ca imaginea României să fie asociată cu imaginea persoanelor cu handicap: adică nişte persoane chinuite de durere fizică şi suferinţă psihică, pe care puţină lume vroia să le asculte şi mai puţină lume vroia să le înţeleagă şi care cu siguranţă nu se puteau ajuta singuri.     Şi atunci a început basmul care trebuia să aducă zâmbetul şi visele frumoase în sufletul acestor oameni. A fost creat contextul pentru a da o oarecare consistenţă activităţilor ce vizau îmbunătăţirea calităţii vieţii acesto

   autor: Enache Ramona Elena                          Dumnezeule, folosește-mă să fiu o lumină în lume. Doamne, Tu știi ce faci și știi ce-i mai bine pentru mine. De acum încolo, pentru că m-ai salvat din focul iadului și mi-ai dat a doua șansă la viață îmi pun toată speranța și încrederea în Tine.          Vreau să fiu o lumină, dar este atât de mult întuneric. De parcă... Am inima așa de grea și o povară deloc ușoară stă așezată pe umerii mei, dar mai ales pe ancora inimii mele și pe fereastra sufletului meu. E ceva în mine ce mă face să vreau să plâng... Și nu știu ce e!               Pot doar presupune ce ar putea fi și anume: neputința, vulnerabilitatea, slăbiciunile, limitele mele și ignoranța, falsitatea, lașitatea, dualitatea, măștile oamenilor.              Nu pot suporta cum oamenii privesc pe alți oameni în cifre și procente, când de fapt și de drept suntem cu toții suflete. De ce majoritatea aleg să fie suflete deșarte? Așa cred că scapă de durere, de singurătate, dar ce n

. Î n părțile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Și nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părți depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preț. Deci, mulți din cetățenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus și o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie și credință către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Și, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîțiva stîlpi îi punea în corabie; și a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia și stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalți și să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea și nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd

  Se spune că, odată, într-un sat, un copil a visat într-o noapte Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp… Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata să-l întrebe. „Nu ştiu… caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. „Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi… „Ce lume urâtă…”, îşi spuse în sinea lui copilul. „Ca să-l găseşti, e nevoie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea cum întreba pe unul și pe altul. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui încă nu se sculaseră, copilul îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie

 “O bătrânică a intrat într-o librărie religioasă unde era și un preot de la care a luat binecuvântare, vrând să cumpere o biblie. Părintele a întrebat-o: - Știi să citești, măicuță? - Nu, a răspuns bătrâna. - O cumperi ca s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot? - Nu,nu! a răspuns bătrâna. - Atunci ce faci cu ea dacă nu știi să citești? O pui la icoană? - Nu,nu. - Atunci...?!? - Părinte, o iau ca dimineața și seara să stau înaintea icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început și să-i zic Domnului: Hristoase al meu, eu nu știu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta, să mi le pui întâi în inimă, apoi în minte și să mă luminezi să spun cele scrise întâi copiilor și nepoților mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău!”

  S fînta Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lîngă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Acum se pomenește minunea care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451 și prin a cărei minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre partea celor rău credincioși. L ucrurile s-au început astfel: "Dioscur, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, încă de pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui într-una singură, adică firea cea dumnezeiască și f