REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  „S-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 17) Ne este de folos să fim dojeniți C ine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât și pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor. C ând cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăște greșelile și păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Și ca să vedeți că cel care în toate ne laudă și în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultați ce grăiește Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înșeală pe voi și cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12). P e un vrăjmaș nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrățișăm, chiar și când ne dojenește. Acela ne este potrivnic chiar și când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar și când ne rănește. Sărutarea vrăjmașului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru n

  „Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă”. (Luc. 18, 39) Răbdarea în suferințe C ât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, și ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat și nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda și a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite? C ât de multe nenorociri și buimăceli neașteptate nu dau peste noi? Și totuși cineva trebuie să înăbușească gândurile cele rele, și să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă și fericitul Iov a răbdat mii de patimi, și totuși n-a încetat de a proslăvi pe Domnul. Î ntre noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniți de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, și-l răpesc ei înșiși. Ce faci o omule? hulești tu pe Dumnezeu bine

  U na dintre cele mai mari comori ale Mănăstirii Noul Valaam din Heinävesi (Finlanda) este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Valaam. Pictată pe lemn de tei, cu dimensiunile 132 x 79.5 cm, icoana o înfățișează pe Fecioara Maria în mărime naturală, cu privirea coborâtă, stând în picioare pe un nor, îmbrăcată într-o mantie roșie strălucitoare și purtând un stihar turcoaz închis. Ea ține cu brațul său stâng pe Pruncul Hristos, Care este îmbrăcat în veșmânt galben deschis. Cu mâna dreaptă, Preasfânta arată spre Prunc, în stilul Icoanei Maicii Domnului „Hodigitria” . Hristos binecuvântează cu mâna Sa dreaptă, iar în mâna stângă ține un glob care are deasupra o cruce, ceea ce înseamnă că El este Creatorul lumii și Stăpânul tuturor. C onform inscripției , icoana a fost pictată în 1878 , ca „ osteneală a călugărilor de la Valaam ”. Însă, acesta este în mod obișnuit atribuită Părintelui Alipie, unul dintre cei mai mari iconografi de la Mănăstirea Valaaam din Iezerul Lado

U nul dintre cei mai cinstiți cuvioși români, care au strălucit pe pământul Moldovei în secolul XVI, este Sfântul Rafail de la Mânăstirea Agapia Veche. Fiind născut în ținutul Neamț și auzind de marele sihastru Eufrosin, a părăsit cele pământești și, urcându-se în munte, i s-a făcut ucenic. Deci, făcându-se călugăr prin mâinile lui, atât de mult a sporit Cuviosul Rafail în rugăciune și post, încât a ajuns pe dascălul său. D upă mai mulți ani de viață pustnicească pe Muntele Scaunele, s-a coborât apoi în schitul întemeiat de Cuviosul Eufrosin. Aici, sporind și mai mult în dragostea lui Hristos, în privegheri de toată noaptea și în rugăciuni cu lacrimi, smerindu-se înaintea tuturor prin ascultare, s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul preoției și al facerii de minuni. Căci izgonea duhurile necurate, cunoștea gândurile oamenilor și vedea dinainte cele viitoare. Era încă neîntrecut dascăl al rugăciunii lui Iisus și părinte duhovnicesc al tuturor cuvioșilor sihaștri. Deci, săvârșind în

  A cești doi sfinți martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un oraș al Frigiei. Epictet s-a născut din părinți creștini și a învățat de mic carte, fiind foarte râvnitor pentru cunoașterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să slujească toată viața lui Hristos, a părăsit casa părinților săi și s-a făcut, călugăr la una din mânăstirile Frigiei. P entru sfințenia vieții sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul preoției și a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în patria sa, convertind la creștinism și botezând în numele Preasfintei Treimi mulți locuitori frigieni. Printre cei convertiți a fost și un tânăr ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului și părintelui său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se călugăr, probabil, în aceeași mânăstire, așa cum mărturisesc actele martirice. D atorită persecuției lui Dioclețian (284–305), în jurul anului 290, fericiții Epictet preot

  Î n vremea împăratului Dioclețian și a ginerelui lui, Maximian, ambii, adversari ai lui Hristos, a locuit în Anatolia o familie de creștini vârstnici și plini de toată cucernicia, dar care nu aveau copii. Pe bărbat îl chema Dorotei, iar pe femeie Evsevia. Ei erau foarte bogați. Prin multă și neîncetată rugăciune, lor li s-a dăruit în cele din urmă un copil de la Dumnezeu - pe sfânta pruncă Dominica. Î ncă din copilărie, aceasta s-a închinat pe sine cu totul lui Dumnezeu, înfrânându-se de la toate cele pe care le fac îndeobște copiii. Când a ajuns la vârsta cuvenită, fiind foarte frumoasă cu trupul și cu sufletul, mulți tineri au voit să o ia în căsătorie, dar ea i-a refuzat pe toți, zicând că s-a logodit Mirelui Celui Ceresc și Domnul și că nimic nu dorea mai mult decât să moară fecioară. U nul dintre pretendenții respinși a denunțat-o pe Dominica și pe părinții ei tiranului Dioclețian, sub acuzația de creștinism, împăratul a poruncit ca părinții Dominicăi să fie torturați, iar d

  „ Eu voi ruga pe Tatăl, și alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17) S lăvite sunt, iubiților, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească. D e aceea să ne bucurăm toți, să mărim și să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie și de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele și se schimbă unele cu altele, așa și în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, și de asemenea trece de la una la alta. A șa cu puțin mai înainte noi am serbat ziua morții lui Hristos, apoi Învierea Sa, după aceea Înălțarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, și am ajuns la împlinirea făgăduinței date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor, și nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18). C unoașteți

  E milia a fost maica Sfântului Vasile cel Mare. Ea în tinerețile ei a dorit să se afierosească Domnului, dar părinții au stăruit ca ea să se mărite. E milia a adus pe lume nouă copii, iar ea le-a insuflat tuturor copiilor ei într-o asemenea măsură Duhul lui Hristos, încât cinci dintre ei au devenit sfinți mari ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru episcopul Sevastelor, Macrina și Teosevia. L a adânci bătrânețe Emilia a întemeiat o mânăstire de femei, întru care a viețuit până la sfârșitul vieții, alături de fiica ei, Macrina. P rea cuvioasa Emilia s-a săvârșit în Domnul la anul 375, în opt zile ale lunii mai.

  S fânta Platonida a fost diaconeasă dar s-a retras în deșertul Nisibis (Nisibe) unde a organizat o mănăstire de maici, cu reguli foarte stricte de viețuire. Maicile mâncau o singură dată pe zi și când nu aveau pravilă se ocupau cu treburi mănăstirești și diferite ascultări. V inerea, când se cinstesc patimile Mântuitorului pe Cruce, nu se mai lucra nimic și călugărițele erau în biserică de dimineața până seara, când între slujbe citeau din Sfânta Scriptură și din interpretările acesteia. S f. Platonida a fost pentru toate maicile un exemplu viu de viață monahicească, sfințenie, smerenie și dragoste de aproapele. Ajungând la o vârstă înaintată, sfânta Platonida s-a dus în pace la Domnul în anul 308.

  A gatopod era diacon, iar Teodul era citeț în Biserica din Tesalonic. Agatopod era împodobit cu bătrânețile cele cinstite, iar Teodul cu tinerețea cea plină de întreagă înțelepciune [fecioria trupească și sufletească]. În timpul prigoanelor lui Dioclețian împotriva creștinilor aceștia doi au fost chemați la curtea împăratului. E i au răspuns cu bucurie și ținându-se de mână, au pășit împreună la judecată și au strigat: ”Creștini suntem!“. T oate îndemnurile judecătorilor să se lepede de Hristos și să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost aruncați în temniță și înfometați lungă vreme, ei au fost osândiți la moarte prin înecarea în mare. Li s-au legat mâinile la spate, li s-au legat pietre grele la gât și au fost duși la locul de unde aveau să fie aruncați în mare. C ând se pregăteau să îl arunce pe Agatopod în adâncuri, acesta a strigat: ”Iată botezul nostru cel de al doilea, cel care spală toate păcatele noastre, așa încât curați să ne înfățișăm noi înaintea Do

  S fântul Teona a fost ucenicul Sf. Iacob din Kastoria (1 noiembrie) și a trăit la începutul sec. al XVI-lea. A trăit o vreme în Mănăstirile Pantocrator și Simonopetra din Muntele Athos. El a pus bazele mănăstirii Sf. Anastasia și a fost sfințit Arhiepiscop al Tesalonicului. S-a săvârșit în pace.

  S f. Gheorghe a trăit în sec. al IX-lea. Părinții au vrut să-l însoare dar el a refuzat și s-a dus la mănăstirea din Muntele Malea, în Peloponez, adunînd în jurul său mulți ucenici. Avea darul vederii celor ce aveau să fie în viitor și și-a proorocit moartea cu trei ani înainte de a se întâmpla. Sf. Gheorghe s-a dus la Domnul în sec. al VI-lea. Î n slujba de pomenire Sf. Gheorghe este numit înger pământesc și făcător de minuni.

  C uviosul Zosima a fost monah în mânăstirea de la Iordan în timpul împărăției lui Teodosie cel Mic. E l este acel Cuvios Zosima care a aflat-o pe Sfânta Maria Egipteanca care se nevoia dincolo de Iordan, căreia i-a dus Sfânta Împărtășanie o dată, iar în următorul an a îngropat-o. S fântul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vârsta de o sută de ani, în veacul al șaselea.

  S fântul Nichita s-a născut în Bitinia, în cetatea Cezareei. Tatăl lui, Filaret s-a tuns monah după moartea soției lui, dându-l pe copilul Nichita în grija bunicii, mama sa. Ajungând la vârsta desăvârșită și terminându-și toate studiile, tânărul Nichita a intrat în Mânăstirea Medikion, unde starețul Nichifor l-a tuns monah. D upă șapte ani de aspre nevoințe monahicești, patriarhul Tarasie l-a hirotonit intru diacon. D upă moartea starețului Nichifor și a monahului Athanasie, fratele lui bun întru luptele monahicești, obștea mânăstirii l-a ales într-un glas egumen pe Nichita, împotriva voinței lui. T imp de mulți ani Sfântul Nichita a fost pildă vie de nevoințe și sfințenie a vieții pentru frații lui. V enind la cârma împărăției Leon al V-lea Armeanul, după evlavioasa împărăteasă Irina și dreptcredincioșii împărați Nichifor și Mihail, s-a aprins din nou erezia luptelor împotriva sfintelor icoane (iconoclasmul). Ereticul împărat l-a scos din scaun pe patriarhul Nichifor și l-a al

  B iografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului. O dată, în timpul Sfântului și Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta unei ființe omenești, goală, cu pielea trupului zbârcită foarte și cu părul alb strălucitor, ca lâna; aceasta zărindu-l și ea de departe, a început să fugă de la fața părintelui, repede. Bătrânul însă a alergat și el după acea ființă cât a putut și el de repede, până când aceea, oprindu-se la un râu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea fața ta căci femeie sunt și sunt goală!" A tunci bătrânul Zosima și-a scos straiul de pe deasupra și l-a aruncat femeii care, înfășurându-se cu el, a ieșit din ascunzișul în care intrase. Bătrânul s-a înspăimântat văzând că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugându-se de ea cu lacrim

  S fântul Ipatie s-a născut în Cilicia și a fost episcop în cetatea Gangrelor. El a fost unul din Părinții de la întâiul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea, în anul 325 după Hristos, fiind cunoscut tuturor drept un om plin de evlavie și de sfințenie, și ca un făcător de minuni, împăratul Constanțius a poruncit chiar să se facă de către artiști chipul Sfântului Ipatie, chiar din timpul vieții lui. El păstra acest chip în palatul lui, ca armă împotriva puterilor întunericului. P e când se întorcea odată de la Constantinopole Sfântul Ipatie a fost atacat într-o strâmtoare de eretici novațieni și a fost aruncat, împreună cu alții, la pământ, în noroi, în acel moment o femeie din grupul ereticilor l-a lovit pe sfânt în cap cu o piatră și așa l-a omorât. În aceeași clipă însă femeia a înnebunit, a luat aceeași piatră și s-a lovit și pe sine cu ea. Ceva mai târziu femeia aceasta a fost dusă la mormântul Sfântului, care s-a rugat lui Dumnezeu pentru ea. Așa a luat femeia iertare, prin mijloci

  A cest sfânt, pe care l-a lovit leul și a murit, când a mustrat pe Ieroboam pentru juninci, era de fel din tribul Iuda. Dumnezeu îi poruncise să se ducă la Ieroboam să-l mustre și să nu mănânce nici pâine și nici apă să bea, ci să se întoarcă de acolo degrabă. Găsind pe Ieroboam aducând jertfe, l-a chemat și i-a zis: "Acestea grăiește Domnul: Iată se naște un fiu în casa lui Iuda; numele lui este Iosia și va jertfi asupra ta pe preoții înălțimilor acestora". Și Ieroboam a întins mâna ca să-l prindă; dar mâna lui s-a uscat. Dar rugându-se, mâna i s-a vindecat ca și mai înainte. Și pe când Ioad se întorcea, a fost amăgit de către un prooroc mincinos, care se numea Emvis și a mâncat pâine împreună cu dânsul, călcând porunca Domnului. Deci, pentru această neascultare, Dumnezeu a îngăduit ca Ioad să fie ucis de un leu, dar să nu fie mâncat de acesta. Și murind, a fost înmormântat în Betel, lângă cel ce l-a amăgit pe el.

  N umele acestui mare și slăvit sfânt vine de la titlul faimoasei cărți de el scrisă, Scara dumnezeiescului urcuș sau simplu, Scara . I oan a sosit la muntele Sinai pe când avea vârsta de șaisprezece ani și a rămas acolo, mai întâi ca frate începător sub ascultare, apoi ca sihastru, iar în cele din urmă ca stareț al Sinaiului până la înaintata vârstă de optzeci de ani. S fântul Ioan a trecut la Domnul cam pe la anul 563 după Hristos. D espre el biograful lui, monahul Daniil, zice: „Trupul său s-a urcat la înălțimile Sinailui, în vreme ce sufletul său s-a înălțat la înălțimile cele cerești. " S fântul Ioan Scărarul a stat în ascultare față de părintele său duhovnicesc, Martirie, timp de nouăsprezece ani. S fântul Anastasie de la muntele Sinai, văzându-l pe tânărul Ioan, a prorocit despre el că va fi stareț al Sinaiului. D upă moartea duhovnicescului său părinte, Sfântul Ioan s-a retras într-o peșteră unde a dus viețuire aspră timp de douăzeci de ani. U cenicul său Moise a

  C uviosul Ilarie a fost starețul mânăstirii Pelekit din Helespont. Plin fiind de Duhul Sfânt, el a strălucit ca un soare printre oameni, vindecându-i pe ei de boli și curățindu-i de duhurile cele necurate. A cest bărbat dumnezeiesc a luat mai apoi mucenicia în timpul lui Leon Armeanul care pornise din nou prigonirile contra apărătorilor sfintelor icoane. Î mpreună cu alți patruzeci de monahi Cuviosul Ilarie a fost alungat în surghiun la Efes și acolo a pierit în temniță, strămutându-se la locașurile cerești din împărăția lui Hristos la anul 754 de la întrupare.

  S fânta Matrona a fost o copilă săracă și orfană, roabă în casa unei evreice cu rău suflet, din Tesalonic. Aceasta neîncetat își bătea joc de credința Matronei și neîncetat căuta toate mijloacele pentru a o face să se lepede de Hristos și să meargă împreună cu ea la sinagogă. D ar blânda și tăcuta Matrona la toată această prigoană nu zicea nimic, ci o slujea mai departe pe stăpâna ei fără greșeală, în taină însă ea se ruga lui Hristos Dumnezeu. O dată evreica a descoperit că Matrona merge la Biserica lui Hristos în taină și fără știrea ei. Ea a început să o întrebe cu sălbăticie pe Matrona cum a îndrăznit să meargă la Biserică, iar nu la sinagogă? L a aceasta Matrona a răspuns, Pentru că Dumnezeu trăiește în Biserica creștină, iar de sinagoga evreilor, El S-a depărtat. S coasă din minți de furie la acest răspuns curajos, evreica a încuiat-o pe Matrona într-un loc întunecos, a legat-o de mâini și a lăsat-o fără mâncare. Ș ezând în genunchi la rugăciune și slăvind pe Dumnezeu, l