REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: - Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică? - Avva Pimen i-a răspuns: Avraam, când a intrat în ţara făgăduinţei, şi-a cumpărat mormânt şi prin mormânt a moştenit pământul. - Ce înseamnă "mormânt"? a întrebat fratele. - Locul plânsului şi jalei, i-a spus avva Pimen.  

  Au mers unii bătrâni la avva Pimen şi i-au zis: – Ce zici, dacă vedem fraţi moţăind la Liturghie, să-i îmboldim, ca să fie treji la priveghere ? Zis-a lor, avva Pimen: – Eu unul, dacă văd un frate aţipind, îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc.

  Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta?», ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuraţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul acesta?», ea îţi va spune: «Necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albină ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă”. (Părintele Paisie Aghioritul)

    Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare predicator al Bisericii, a combătut cu multă putere învăţăturile eretice din vremea sa, cât şi imoralităţile de tot soiul ce îşi făceau loc printre creştini, în biserică. Din această cauză a ajuns în conflict şi cu împăratul Arcadius. Odată, sfătuindu-se împăratul cu sfetnicii săi, cum s-ar putea răzbuna pe episcop, unul dintre ei l-a îndrumat: - Confiscă-i averile. Altul: - Pune-l la închisoare. Al treilea: - Trimite-l în exil. Al patrulea: - Ucide-l. Al cincilea însă îi zise: - Toţi greşiţi, aceste mijloace nu sunt potrivite pentru a te răzbuna pe acest episcop. Cunosc un mijloc de a-l face cu adevărat nefericit: siliţi-l să păcătuiască, căci acest om de nimic nu se teme mai mult ca de păcat.

Pe la începutul veacului trecut, doi seminarişti din Sankt Petersburg s-au apropiat de un stareţ bătrân şi l-au întrebat: „Părinte, ne sfătuiţi să ne facem monahi?". Şi stareţul, plecându-şi capul, fără să se uite măcar la ei, le-a spus: „Nu, nu vă sfătuiesc". Atunci ei i-au zis: „Regretaţi cumva că v-aţi făcut monah?" „Nu, sunt foarte recunoscător Iui Dumnezeu pentru că m-am făcut monah". „Atunci de ce nu ne sfătuiţi să devenim şi noi monahi?" Stareţul a răspuns: „Dacă aţi fi avut cu adevărat chemare monahală, nimeni şi nimic nu v-ar fi putut opri să intraţi în mănăstire". (Arhim. Zaharia Zaharou, fragment din cartea Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii - Editura Episcopia Devei şi Hunedoarei)  

             A zis Awa Serapion că precum soldaţii împăratului, când stau în faţa lui, nu pot să ia seama la dreapta sau la stânga, la fel şi omul, dacă stă în faţa lui Dumnezeu şi ia seama la El cu frică în tot ceasul, nicio lucrare a vrăjmaşului nu poate să-l înfricoşeze.

 Un oarecare om de ştiinţă, după destulă argumentaţie în a arăta că nu există Dumnezeu, a spus: - Dacă există Dumnezeu, să mă omoare în clipa asta ! Şi deoarece nu s-a întâmplat nimic, a continuat: - Vedeţi ? Dacă ar fi existat, m-ar fi omorât. Atunci, o bătrână îl întrebă: - Aveţi copii ? - Da, răspunde el. - Câţi ? - Trei. - Sunt cuminţi ? - Eee, nu toţi... doi mă ascultă, al treilea... - Adică ? întrebă bătrâna. - Iată, îmi vorbeşte împotrivă, nu ascultă de cele ce îi spun, e capricios... - Atunci trebuie să-l omorâţi ! îi spune bătrâna. - Pe fiul meu ? a spus uimit savantul. - Atunci, cum stau lucrurile ? Dacă dumneavoastră nu vreţi să vă omorâţi copilul, cum vă puteţi închipui că vă vă omora Dumnezeu pe dumneavoastră, care vă iubeşte nemăsurat mai mult decât vă iubiţi dumneavoastră copilul ?

  A venit un frate la avva Serapion, iar bătrânul îl îndemna să se roage după obicei. El, numindu-se păcătos şi nevrednic de chipul monahal, nu se lăsă înduplecat. A vrut şi să-i spele picioarele, şi n-a primit, folosind aceleaşi cuvinte. I-a făcut de mâncare, şi a început şi bătrânul să mance, şi l-a mustrat aşa: fiule, dacă vrei să ai folos, rabda în chilia ta şi ia seamă la tine şi la lucrul mâinilor tale, căci ieşirea nu-ţi aduce atâta folos că şederea în chilie. El auzind acestea s-a schimbat la faţă, încât nu se mai putea ascunde de bătrân. Iar avva Serapion îi zise: până acum ai spus "sunt păcătos" şi te osândeai, zicând că nici să trăieşti nu eşti vrednic. Iar fiindcă eu te-am atenţionat cu dragoste, te-ai sălbăticit. Dacă într-adevăr vrei să fii smerit, învaţa să rabzi bărbăteşte cele cu care te năpădesc alţii, nu să te acoperi cu vorbe goale. Auzindu-le pe acestea fratele îi ceru iertare bătrânului şi se duse cu mult folos.

  O soră a venit la fericită Matroană şi a întrebat-o: ce să fac? Mă tulbura duhul curviei. Fericită i-a răspuns: larta-mă, eu niciodată n-am fost luptată de duhul curviei. Sora s-a smintit de acest cuvânt, deoarece răspunsul îi era peste fire şi a ieşit fără să-şi ia rămas bun. Apoi s-a dus la Fericită Teodora i-a spus cele întâmplate, adăugând: tare m-am smintit de acest cuvânt, căci ea a spus ceea ce este mai presus de fire. Fericită i-a răspuns: toate acestea ţi le-a spus roaba lui Dumnezeu cu tâlc. Du-te dar, pune-i metanie şi roagă-te să-ţi lămurească puterea cuvântului. Monahia s-a sculat şi s-a dus la fericită Matroană. Făcându-i metanie, i-a spus: iartă-mă că am făcut o faptă nechibzuită, când am ieşit în mod necuviincios. Te rog, Doamna mea, lămureşte-mă cum de n-ai fost luptată niciodată de demonul curviei. Fericită Matroana, zâmbind, i-a spus: iartă-mă! De când m-am călugărit, nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn şi grijă de aceste trei gânduri îngreuind

 Închipuieşte-ţi că vezi un leu care doarme. Orice există înaintea ta, orice ai, orice lucru la care te gândeşti dispare şi îl uiţi; fiindcă înaintea ta e un leu, şi el doarme. Dar dacă se trezeşte? Atunci cu atât mai mult le-ai pierdut numaidecât pe toate şi ai uitat totul. Închipuieşte-ţi acum că îl vezi venind spre tine; închipuieşte-ţi că se găseşte aproape de tine, astfel încât îţi acoperă orizontul; închipuieşte-ţi că se găseşte atât de aproape de tine, încât să-şi atingă faţa lui de fata ta şi îi vezi scânteierea, luminiţa din ochi; şi închipuieşte-ţi că se găseşte atât de aproape de tine încât intri în gura lui, încât intri în fiinţa lui. Acelaşi lucru se întâmplă cu Dumnezeu. Frică de leul care doarme înaintea ta o vezi şi în convorbirea cu Dumnezeu, în unirea cu El. Urmează frică de leul care se trezeşte. Te temi! Cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât te temi mai mult de El. Vine lângă tine, şi frică se face atât de mare, încât devine aproape un extaz şi nu există ceva mai m

   Un bătrân a venit la avva Achilas şi l-a văzut scuipând sânge. L-a întrebat: "Ce-i asta, părinte?". Bătrânul i-a spus: "E cuvântul unui frate care m-a supărat, iar eu m-am luptat să nu i-l întorc şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l îndepărteze de la mine. Cuvântul s-a făcut ca sângele în gura mea; l-am scuipat, m-am liniştit şi am uitat supărarea".

O femeie a venit să locuiască la oraş. Era ţărancă de felul ei, dar a venit în oraş şi voia să facă pe aristocrată. Ar fi putut să gândească şi să spună: Eu sunt ţărancă şi aşa voi rămâne. Nu a gândit aşa ca să nu se facă de râs. Aşadar, neştiind cum stau lucrurile, i-a fost ruşine să ia gunoiul şi să-l scoată afară. Dar ce putea să facă? Gunoiul era în casă! Trebuia să găsească o soluţie. A săpat o groapă în casă şi a aruncat toate gunoaiele acolo, în subsolul casei. Cu timpul au devenit scârboase şi au început să răspândească şi miros urât. Nu ştiu dacă ştiţi, atunci când se face ţuica, strugurii, prunele sau alte fructe sunt puse într-o putină ca să fiarbă. Acestea zemuiesc, se umflă şi răspândesc un miros cumplit. Cu mulţi ani în urmă, cineva din Sfântul Munte a intrat într-un asemenea spaţiu şi, din cauza duhorii, a murit. Tot aşa şi în subsolul casei femeii, gunoaiele s-au umflat, au aruncat capacul şi cameră s-a umplut de mizerie. Erau gunoaiele pe care le a-runcase acolo femeia

Un creştin se tot ruga lui Dumnezeu să-i descopere viaţă din rai şi pe cea din iad. Într-un vis, Dumnezeu îl duce într-o cameră unde erau prezente multe persoane înfometate. În mijlocul acestei încăperi se afla o masă pe care era aşezat un vas mare cu mâncare. Persoanele de aici avea fiecare în mână o lingură cu o coadă foarte lungă, astfel încât fiecare să poată ajunge cu uşurinţă la vasul cu mâncare. Problema era că din cauza cozii foarte lungi, se aflau în imposibilitatea de a se hrăni. Nu puteau duce lingura la gură. Acesta era iadul. Hrana era din belşug, însă oamenii se aflau într-o continuă suferinţa, căci nu se puteau hrăni. După ce s-a întristat de cele văzute, a fost dus într-o altă cameră. Aici oamenii aveau parte de aceeaşi masă, de acelaşi vas cu mâncare şi de aceleaşi linguri. Însă toţi de aici erau bine hrăniţi. Cum reuşeau aceştia să se hrănească? Fiecare persoană o hrănea pe cea din faţa ei. Aşa a înţeles cât de minunată este vieţuirea din rai, unde nimeni nu mai trăie

  Un copil, îndurerat de moartea bunicului său, l-a întrebat pe tatăl sau dacă o să se mai întâlnească vreodată cu acesta. Atunci tatăl, ca să-i potolească durerea şi să-i arate că nu pierim definitiv prin moarte, şi-a luat ceasul şi a separat carcasa de mecanismul ei. - Vezi, îi spuse el, chiar dacă i-a fost luată îmbrăcămintea, ceasul funcţionează în continuare. Aşa şi bunicul, chiar dacă este lipsit de trup, el trăieşte, se bucura de rugăciunile noastre şi se roagă pentru noi.  

Venind surorile la Maica Singlitichia, au întrebat: - Cum putem să ne mântuim ? Auzind maică întrebarea, oftând din adâncuri şi vărsând multe lacrimi, a răspuns surorilor: - Copii ! Noi toţi ştim cum să ne mântuim ! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate şi mai mult decât toate, trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: "Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Iată unde este mântuirea: într-o îndoită iubire.

  Într-o zi, în timpul unei slujbe, Patriarhul Pavle, cu glas blând şi părintesc, i-a spus unui seminarist care cânta la strana: - Copile, fii puţin mai atent..., mi se pare că nu cântaţi toţi pe acelaşi ton. Acesta i-a răspuns cu parapon: - Preafericirea Voastră, ştiţi doar că fiecare pa¬sare cânta în felul ei! - Aşa e, fiule, dar în pădure. Aici suntem la biserică.

  Un om i-a zis prietenului său: "Vreau să-l văd pe împărat, vino cu mine". Prietenul îi răspunde: "Vin cu tine până la jumătatea drumului". Atunci el îi zice altui prieten: "Vino tu şi mă conduce până la împărat". Acesta îi răspunde: "Te duc până la palatul împăratului". Omul zice şi unui al treilea prieten: "Vino cu mine până la împărat". El îi răspunde: "Merg, intru în palat, stau, vorbesc şi te duc la împărat“. Primul prieten este asceza, care îl conduce pe călugăr o bucată de drum; al doilea este curăţenia, care merge cu el până la cer; al treilea este milostivirea, care-l duce până la împăratul nostru Dumnezeu, cu îndrăzneală.

 Avva Agathon l-a întrebat, odată, pe avva Alonios: - Cum să-mi stăpânesc limba, ca să nu mai spună minciuni. Avva Alonios i-a răspuns: - Dacă nu vei spune minciuni, multe păcate ai să faci. - Cum adică? - întrebă celălalt. Bătrânul îi zice: - Doi oameni au omorât în faţa ta, şi unul dintre dânşii a fugit în chilia ta. Dregătorul îl caută şi te întreabă: "În faţa ta s-au întâmplat acestea?" Dacă nu minţi, îl trimiţi pe om la moarte. Mai bine-l laşi în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile dezlegate, căci El le ştie pe toate.

  Spunea iarăşi pentru avva Arsenie, că numai odată într-un an schimba apa în care muia frunzele de curmal, şi-atunci numai adăugă la cea veche. Că împletea fâşii şi le cosea până la ceasul al şaselea. Şi l-au rugat bătrânii, zicând: «De ce nu schimbi apa de pe frunze, că miroase greu?» Şi le-a zis lor: "În locul mirodeniilor şi aromatelor, de care m-am bucurat în lume, trebuie să sufăr acest miros".

"Cel mai bine este că omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oală de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o cauta şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu cauta cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucura de el". (Părintele Paisie Olaru)