CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre recunoștință) Frați creștini, Câte s-au scris mai înainte, zice Sfântul Apostol Pavel, spre a noastră învățătură s-au scris. Să nu trecem, dar, cu vederea, nici cererea celui izbăvit de demoni, pe care am auzit-o la sfârșitul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, și nici răspunsul lui Iisus Hristos, căci în ele se cuprind învățături, cu adevărat, de suflet mântuitoare. Cel căruia i s-a făcut bine are neuitată datorie să se arate mulțumitor făcătorului său de bine, străduindu-se să răsplătească binefacerea. Și-L ruga pe Iisus, omul din care ieșiseră demonii, ca să-l lase lângă Dânsul. Voia ca să rămână cu Binefăcătorul său, ca să-i răsplătească binefacerea, slujindu-l. Dar, pentru că Binefăcătorul său n-a primit, el a găsit altă cale prin care și-a arătat recunoștința și mulțumirea sufletului său. A propovăduit prin toată cetatea, binefacerea, cu toate întâmplările ei. Binefăcătorul este dator să nu ceară răsplată de la cel căruia i-a făcut bine, cum a făcut Iisus Hristos cu cel vindecat, zicându-i, după ce i-a dat drumul: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu“ (Luca 8, 39). Nu cer de la tine răsplată; întoarce-te la casa ta și, socotind că nu Eu ți-am făcut binele, ci Dumnezeu, povestește tuturor binefacerea lui Dumnezeu. Fiindcă în alt loc am arătat cât de mult greșesc binefăcătorii, când cer răsplată de la cei cărora le-au făcut bine, astăzi vom arăta cât de mult greșesc cei cărora li s-a făcut bine, dacă sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor. Frați creștini, în trei chipuri se arată oamenii, nerecunoscători față de binefăcătorii lor: sau neglijează, sau uită binefacerea, și nici un cuvânt de mulțumire nu aduce binefăcătorilor lor, sau răsplătesc cu rele binefacerile primite. Cei din ceata a treia sunt mai răi decât toți ceilalți. Fiecare nerecunoscător greșește împotriva firii, împotriva dreptei judecăți, împotriva simțurilor sale și împotriva legii dumnezeiești. Greșește împotriva firii care este plină de recunoștință. Dobitoacele necuvântătoare cunosc pe cei care le hrănesc, ascultă glasul lor, se supun și îi apără sau îi ajută pe cât pot. De aceea, Dumnezeu, luând pildă firea, mustra nerecunoștința iudeilor, zicând: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă înțelege“ (Isaia 1, 3). Greșește nerecunoscătorul împotriva dreptei judecăți, pentru că mintea silește pe fiecare să-și arate mulțumirea față de binefăcătorul său, îndemnându-l să mulțumească celui care i-a făcut bine, să ajute pe cel care l-a ajutat și să miluiască pe cel care l-a miluit pe el. Voința nemulțumitorului se ridică însă împotriva dreptei judecății a minții și o biruiește. Cel nerecunoscător aude și vede că oamenii nerecunoscători sunt urâți de ceilalți oameni, care îi ocolesc și le întorc spatele. Simte nerecunoscătorul că nerecunoștința îi aduce rău, ridicându-se împotriva simțurilor sale, dar alege mai bine nerecunoștința, decât recunoștința. Acestora li se potrivește cuvântul Domnului, care zice: „A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima“ (Ioan 12, 40; Isaia 6, 9-10). Dacă vom deschide Sfânta Evanghelie, vom vedea că nerecunoscătorii se împotrivesc și legilor lui Dumnezeu, care zic: „Iubiți pe vrăjmașii voștri“, căci nerecunoscătorul nu-și arată dragostea nici către prieteni; „Binecuvântați pe cei care vă blesteamă pe voi“, căci nerecunoscătorul nu binecuvântează nici pe cel care-l binecuvântează pe el; „Faceți bine celor care vă urăsc pe voi“ căci nerecunoscătorul nu face bine nici celor care-l iubesc pe el; „Rugați-vă pentru cei care vă supără și vă prigonesc pe voi“ (Luca 6, 27-28), căci nerecunoscătorul nu se roagă nici pentru cei care-i fac bine și-l apără. Și, mai grăiește Sfânta Evanghelie undeva: „Păcătoșii iubesc pe aceia pe care-i iubesc pe dânșii și fac bine celor care le fac lor bine“ (Luca 6, 32-33); dar nerecunoscătorul întrece răutatea păcătoșilor, pentru că nu iubește nici pe cei care-l iubesc și nu face bine nici celor care-i fac lui bine. Noi însă, frați creștini, nu suntem nerecunoscători numai oamenilor, care ne fac nouă bine, ci suntem nerecunoscători și lui Dumnezeu, Care revarsă asupra noastră neîncetat multe și mari binefaceri. Dar, oare, Dumnezeu dorește recunoștința celor care s-au împărtășit din binefacerile primite de la Dânsul, și se mânie asupra celor lipsiți de recunoștință? Dumnezeu ne-a arătat, prin David, proorocul Său, că nu are trebuință de bunătățile și mulțumirile noastre, zicând: „Căci bunătățile mele nu-ți trebuiesc, nici de mulțumirea noastră cea prin fapte, nici de cea prin cuvânt, Tu nu ai trebuință“ (Psalm 15, 2). Cum însă recunoștința este dovada bunăvoinței noastre și a inimii noastre bune, iar nerecunoștiința arată cugetele noastre rele, pentru aceasta Dumnezeu cere recunoștința noastră și prin fapte și prin cuvinte, și se mânie când îi răsplătim cu rele binefacerile primite de la El. Acest lucru l-am văzut în istorisirea evanghelică despre cei zece leproși. Aceștia, mergând la preoți, după porunca Domnului nostru Iisus Hristos, pe cale s-au curățit toți. Dintre aceștia unul, fiind samarinean de neam, văzând că s-a curățit, s-a întors și cu glas mare slăvea pe Dumnezeu. Ajungând înaintea lui Iisus s-a aruncat cu fața la pământ, lângă picioarele Binefăcătorului său și i-a adus mulțumirea care I se cuvenea. Ceilalți nouă, vindecându-se, s-au dus și, uitând binefacerea, n-au venit să aducă mulțumire lui Iisus, Care le-a făcut lor atât de mult bine. De aceea nerecunoștința celor nouă leproși, vindecați, a mustrat-o Iisus, zicând: „Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acest străin de neam?“ (Luca 17, 17-18). Samarineanului recunoscător i-a făcut Iisus o altă binefacere, cu mult mai presus de cea dintâi, zicându-i: „Scoală-te și te du, credința ta te-a mântuit“ (Luca 17, 19), adică pentru recunoștința lui, i-a dat mântuirea cea veșnică. Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cere din partea noastră recunoștință pentru binefacerile Sale, nu pentru ca să ia ceva, ci pentru ca să ne facă altă binefacere, cu mult mai mare decât cea dintâi, ca și samarineanului recunoscător. Sunt unii dintre noi care își închipuie că ei nu sunt nerecunoscători față de Dumnezeu, și că nu fac nici un rău pentru binele primit. Însă eu cred că mulți, ca să nu zic toți, dintre noi, suntem nerecunoscători față de Dumnezeu, într-un fel sau altul. Unii zic că slăvesc pe Dumnezeu prin rugăciune în fiecare zi. Dar, oare, se roagă în fiecare zi? Câți dintre ei nu se lenevesc să se roage? Câți se roagă numai din obișnuință și câți rostesc numai cu limba rugăciunile lor, iar cu gândul sunt într-altă parte? În felul acesta, nu se aduc mulțumiri cuviincioase lui Dumnezeu, pentru binefacerile Sale față de noi. Dar ce să mai zicem despre faptele noastre? Sunt, oare, faptele noastre lumina aceea prin care se slăvește Dumnezeu, după cum ne-a poruncit El, zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri“? Care sunt faptele noastre, prin care arătăm că păzim poruncile lui Dumnezeu, când între noi sunt atâtea vicleșuguri, năpăstuiri, minciuni, furturi și nedreptăți? Unul râvnește bunul altuia, altul strică casa vecinului, celălalt urăște și bârfește pe fratele său; copiii vorbesc de rău pe părinți și părinții încaieră pe copii. Nu ni se potrivesc, oare, și nouă cuvintele proorocului și împăratului David, care zice: „...Buzele ți le deschizi ca să clevetești, și limba ta împletește vicleșuguri. Șezi și vorbești împotriva fratelui tău și clevetești pe fiul maicii tale“? (Psalm 49, 20-21) Acestea sunt faptele noastre cele luminoase prin care mulțumim și slăvim pe Dumnezeu? Dar noi nu facem numai acestea, ci răsplătim lui Dumnezeu cu tot felul de rele pentru binefacerile Lui. Unuia i-a dat Dumnezeu avuție, dar el, ca și bogatul din Evanghelie, cheltuiește avuția în desfrânări, beții și jocuri. Pe altul l-a înălțat Dumnezeu în vreun post înalt, dar el se mândrește ca Nabucodonosor, și asuprește pe ceilalți. Celuilalt i-a dat frumusețe și podoabă, dar el nu se păzește curat ca Iosif cel cu bun chip, ci se preface în unealtă de sminteală și cu frumusețea lui doboară pe mulți în adâncul iadului. Acestuia i-a dat darul înțelepciunii, dar el nu înțelepțește pe ceilalți, ca înțeleptul Solomon, ci urmărește numai interesele sale proprii, nesocotind mântuirea semenilor lui. Aceluia i-a dat meșteșug desăvârșit, dar el nu lucrează lucrările sale fără vicleșug și desăvârșite, ci se face viclean și înșelător în lucrările lui. Cercetând, cum fiecare folosește darul și binefacerea lui Dumnezeu, vedem că foarte rari sunt aceia care slăvesc pe Dumnezeu prin darul ce li s-a dat lor. Vedem că cei mai mulți folosesc darul binefacerii lui Dumnezeu ca un mijloc prin care batjocoresc legile lui Dumnezeu, săvârșind păcate, prin care răsplătesc cu cele rele, binefacerile lui Dumnezeu. Frați creștini, pentru toate celelalte păcate ne batem în piept, ne pocăim, plângem, ne spovedim și cerem iertare. Pentru păcatul nerecunoștinței însă nici lacrimi nu avem, nici pocăință, nici rugăciune, nici mustrare de conștiință și nici spovedanie. Cine își mărturisește nerecunoștința sa față de Dumnezeu, sau față de aproapele său? Cine mărturisește la spovedanie, spunând că el a căzut în păcatul nerecunoștinței? Cine, pocăindu-se și spovedindu-se, mărturisește și zice: Eu n-am slăvit pe Dumnezeu pentru binefacerile Lui; eu am fost nerecunoscător față de aproapele meu, care mi-a făcut bine; eu am prefăcut darurile primite de la Dumnezeu în unelte ale păcatului? Cine zice acestea? Nimeni! Dumnezeul meu! Care va fi răspunsul meu, când trupul meu se va desface de alcătuirea lui, se va îmbrăca întru nestricăciune și va lua privirea cunoașterii desăvârșite a lucrurilor? Care va fi răspunsul, când voi sta înaintea înfricoșatei Tale judecăți și Te voi vedea față către față, și Te voi cunoaște în mod desăvârșit? Care va fi cuvântul meu când voi înțelege cu adevărat că Tu m-ai zidit și mi-ai pus oase și carne, suflet și viață; când voi cunoaște desăvârșit că, pentru mântuirea mea, ai dat legi, ai trimis prooroci și ai propovăduit pocăința; când voi cunoaște desăvârșit că atât de mult m-ai iubit Tu pe mine, încât, ca să mă izbăvești din robia diavolului și din blestemul cel vechi și ca să mă faci fiu al Tău, ai trimis în lume pe Cel Unul-Născut, Fiul Tău, Care s-a născut din femeie? Ce voi răspunde atunci și care va fi răspunsul meu, când voi vedea și voi cunoaște desăvârșit pe Mântuitorul meu, pe Iisus, Dumnezeul meu, Care s-a întrupat? Când voi vedea crucea, piroanele, coroana de spini, oțetul și fierea, sulița, găurile mâinilor și ale picioarelor, rănile capului și împunsătura coastei, din care a ieșit apa, ca să mă sfințească și sângele, ca să mă mântuiască? Care va fi răspunsul meu, când voi vedea, că niciodată nu Te-am slăvit cu fapte bune, pentru binefacerile Tale și nici măcar cu cuvântul nu Ți-am adus mulțumirea ce i se cuvenea, ci i-am răsplătit cu rău pentru bine? Sănătatea și avuția le-am cheltuit în desfătări și desfrânări; dregătoria, în asupriri și nedreptăți, în leneviri și cârtiri; boala, în supărări și în mânie. Ce voi răspunde atunci, când voi vedea că mijloacele mântuirii mele le-am făcut mijloace ale pierzării mele, și că, pentru păcatul nerecunoștinței mele, n-am lăcrimat nici când, nu m-am pocăit niciodată și nu m-am mărturisit niciodată? Ce frică va fi atunci? Ce rușine? Ce mustrare a conștiinței! Mult Milostive, dă-mi timp de pocăință și întoarcere din calea păcatului, cât mai este vreme! Atotputernice, sădește în inimile noastre fapta cea bună a recunoștinței! Doamne al milei, miluiește-ne pe noi. Amin!
F rați creștini, C âte s-au scris mai înainte, zice Sfântul Apostol Pavel, spre a noastră învățătură s-au scris. Să nu trecem, dar, cu vederea, nici cererea celui izbăvit de demoni, pe care am auzit-o la sfârșitul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, și nici răspunsul lui Iisus Hristos, căci în ele se cuprind învățături, cu adevărat, de suflet mântuitoare. Cel căruia i s-a făcut bine are neuitată datorie să se arate mulțumitor făcătorului său de bine, străduindu-se să răsplătească binefacerea. Și-L ruga pe Iisus, omul din care ieșiseră demonii, ca să-l lase lângă Dânsul. Voia ca să rămână cu Binefăcătorul său, ca să-i răsplătească binefacerea, slujindu-l. Dar, pentru că Binefăcătorul său n-a primit, el a găsit altă cale prin care și-a arătat recunoștința și mulțumirea sufletului său. A propovăduit prin toată cetatea, binefacerea, cu toate întâmplările ei. Binefăcătorul este dator să nu ceară răsplată de la cel căruia i-a făcut bine, cum a făcut Iisus Hristos cu cel vindec...