REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  ​Evanghelia de astăzi ne pune în față imaginea tulburătoare a omului care a zăcut treizeci și opt de ani la scăldătoarea oilor, așteptând o vindecare ce părea să nu mai vină. Dincolo de miracolul fizic săvârșit de Hristos, acest text ascunde o „comoară” duhovnicească pe care nu o găsim săpând în pământ, ci cercetând adâncul sufletului acestui bolnav. ​Bogăția care nu se fură ​Spre deosebire de aurul și argintul lumii acesteia, care aduc adesea invidie, furtuni și griji, bogăția slăbănogului constă în răbdare, statornicie și o neclintită nădejde în Dumnezeu . Aceasta este singura proprietate sigură a omului, pe care nici moartea nu o poate răpi, ci o transformă într-un mijlocitor însemnat în fața Judecătorului ceresc. ​Blândețea sub povara durerii ​Treizeci și opt de ani de boală nevindecabilă reprezintă o viață de om petrecută în chin. Totuși, Scriptura ne arată noblețea acestui suflet prin modul în care îi răspunde Mântuitorului. Deși nu Îl cunoștea pe Hristos, slăbănogul n...

  ​ „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26, 39) ​Mulți se întreabă, pe bună dreptate, pentru ce a rostit Hristos aceste cuvinte, iar cei necredincioși le pot răstălmăci spre a tulbura pe cei slabi. Pentru a respinge aceste rătăciri și a liniști sufletele, trebuie să pătrundem în înțelesul adânc al acestui loc scripturistic. Citirea fără înțelegere nu folosește; precum famenul împărătesei Candachia citea fără să priceapă până nu i-a tâlcuit ucenicul lui Hristos, tot așa și noi trebuie să ne curățim mintea de grijile lumești pentru ca semințele cuvântului divin să cadă pe pământ roditor. ​Mântuitorul spune: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta” . Oare Înțelepciunea cea Veșnică nu știa dacă este cu putință? Cel ce cunoaște pe Tatăl precum Tatăl Îl cunoaște pe El, Cel ce a trimis profeții să vestească răstignirea, îngroparea și învierea Sa, nu putea fi în neștiință. Hrist...

  „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (In. 6, 56) Despre Sfânta Cină N oi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conștiință curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înșelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutățit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei. A ici se află de față Însuși Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea și vinul în trupul și în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfățișa pe Hristos și a săvârși rugăciunea; numai harul și puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Așa se rostește cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul” (Fac. 1, 28), deși era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, și a înmulțit omenirea, așa ...

  Despre vânzarea săvârșită de Iuda T impul de față ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziți aceasta, nu vă tânguiți pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiți și jeliți pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, și-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut șade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul își are locul în iad și suferă pedeapsă veșnică și nesfârșită. Așadar, el trebuie tânguit, precum însuși Hristos, când s-a uitat la Iuda, l-a tânguit și l-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul și a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ? M ai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă și pentr...

  ​Articolul de față reprezintă un îndemn profund la trezvie duhovnicească, extras din bogăția tradiției omiletice, adaptat pentru a sublinia importanța prezenței constante în comunitatea rugătoare a Bisericii. ​Chemarea la mântuirea comună ​„Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiți mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiască; căci iarăși Biserica este deșartă și părăsită de fiii ei.” Prin aceste cuvinte, suntem chemați nu doar la o responsabilitate individuală, ci la una colectivă. A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalți nu este un păcat mic, ci unul care atrage după sine o „pedeapsă aspră”, asemenea robului care a îngropat talantul primit. ​Mântuirea nu este un act izolat. Suntem numiți sare, aluat și lumină (Mt. 5, 13-14) tocmai pentru că rostul nostru este să îi influențăm și să îi sprijinim pe ceilalți. Lumina nu strălucește pentru sine, ci pentru cei din întuneric. ​Biruința asupra leneviri...

  ​ ​Cuvânt despre Evanghelia de la Matei, care se citește în Sfânta și Marea Luni, la Liturghie (Mt. 24, 3-35) ​După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului și despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăși la descrierea ticăloșiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munți”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înțelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiți, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib și ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăștiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmașului și a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aștepte și acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viața...

  ​„De-ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta.” ( Lc. 19, 42 ). ​ Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire ​Nimica nu neliniștește pe cei mai mulți așa de tare ca aceea că bogații cei mai prihăniți se îndulcesc de multă norocire, pe când drepții sau cei îmbunătățiți adeseori suferă cea mai amară sărăcie și mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia. [...] ​ (Restul textului articolului tău se inserează aici) ​[...] Să lepădăm toate greșelile, pe care le-am săvârșit în lumea aceasta, cu toată râvna să ștergem toate petele sufletului și să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărți de lumea aceasta și a intra în cealaltă curați și pregătiți, ca acolo să nu ne însoțim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam , îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtași, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos , căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul...

  ​„Cereți și vi se va da” (In. 16, 24) este promisiunea care transformă condiția umană. În duminica ce ne apropie de pragul Săptămânii Patimilor, Biserica ne pune înainte oglinda rugăciunii ca fiind singura forță capabilă să transfigureze suferința în biruință. ​Demnitatea celui ce se roagă ​Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat înveșmântat în porfiră nu are o strălucire mai mare decât omul care se roagă, căci acesta din urmă este împodobit de însăși vorbirea sa cu Dumnezeu. Imaginați-vă ce înseamnă ca un om, în prezența întregului sobor îngeresc — Serafimi, Heruvimi și toate Puterile Cerești — să se apropie cu încredere de Împăratul Împăraților. Această cinste nu este doar un privilegiu onorific, ci un izvor de folos imediat. ​Rugăciunea ca lumină și pavăză ​Indată ce ridicăm mâinile spre cer, inima se desprinde de pământ și se mută cu duhul în viața viitoare. Dacă rugăciunea este făcută cu trezvie, ea acționează ca răsăritul soarelui: așa cum razele dimine...

  ​Cînd s-a împlinit și s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuință în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără prihană și sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, și să slujească taina mîntuirii noastre. ​Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăția, mai fără de prihană decît toată zidirea cea gîndită, mai sfîntă decît toată sfințenia, Preacurata și Preabinecuvîntata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinților și drepților, dumnezeieștilor părinți Ioachim și Ana, rodul rugăciunilor și al postirilor părintești, fiica cea împărătească și arhierească. Și s-a aflat la loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însuflețită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinții, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălțimea slav...

  ​„Iară fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pe draci” (Mt. 9, 34; Lc. 11, 15) ​Despre post și despre patima defăimării ​Precum după sfârșitul iernii, când începe vara, corăbierul își scoate vasul în larg, ostașul își curăță armele, iar lucrătorul pământului își ascute secera, tot așa și noi, odată cu sosirea postului – această „vară a sufletului” – trebuie să ne pregătim pentru lupta cea duhovnicească. Creștinul este, deopotrivă, lucrător, ostaș și călător spre cer. ​ Lupta cu sine și cu lumea Pentru a birui, trebuie să fii în același timp „dezbrăcat” și „înarmat”. Dezbracă-te de grijile lumești și de treburile vremelnice pentru a fi ușor ca un luptător în arenă, dar îmbracă-te cu armele Duhului pentru a fi protejat de săgețile vrăjmașului. Dacă secera sufletului tău s-a tocit prin necumpătare, postul este cel care o va ascuți din nou. ​ Postul adevărat: Dincolo de farfurie Postul nu este doar o simplă restricție alimentară. Dacă ar fi așa, fariseul din Evanghelie ar...

  ​Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădește pre Mine pentru păcat?” (In. 8, 46) ​Conștiința noastră ne pârăște pe noi ​Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și priveghetor necontenit – conștiința . Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie așa de treaz, precum conștiința noastră. Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin frică, și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conștiinței nu se biruiește prin toate acestea, ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor tale celor păcătoase. Și tocmai cel ce a săvârșit păcatul se osândește pe sine, chiar când nu-l părăsesc alții. Și aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viața. ​De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uit...

  F rați creștini, D intre cele trei fapte bune, despre care a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi, socotim că fapta bună a postului este prilejul cel mai potrivit pentru vorbirea noastră de astăzi, înainte de marele Post al Păresimilor. Diavolul, frați creștini, care dintru început a invidiat și a vrăjmășit neamul omenesc, nu încetează nicidecum lupta lui, ca să lipsească pe om de mântuirea ce i s-a dat prin Patima și moartea lui Iisus Hristos. El însuși grăind inimilor oamenilor, pe unii îi sfătuiește spunând că postul nu este poruncă a lui Dumnezeu, ci fiecare este liber să mănânce și să bea cât va voi, ce-i va place și când va vrea; iar pe alții îi sfătuiește că postul vatămă sănătatea și aduce multe feluri de boli. Diavolul înșeală și pe unii și pe alții, cum a înșelat la început pe Eva și pe Adam. C ă postul este o poruncă dumnezeiască, n-avem decât să ne gândim la porunca pe care a dat-o Dumnezeu celor dintâi oameni. „Și a poruncit, spune dumnezeiasca Scriptură, Domnul Du...