Pilda Cerului Deschis și a Crucii de Lumină

 

​Se povestește că într-un sat de munte trăia un bătrân rânduitor de biserică, pe nume Teodor, care avea o mare evlavie față de Sfânta Cruce. În fiecare an, la pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cerul Ierusalimului, el stătea la priveghere și se ruga cu lacrimi.

​Într-o seară, un tânăr ucenic, tulburat de greutățile vieții și de îndoieli, l-a întrebat:

— Părinte Teodor, de ce ne mai amintim de o minune care s-a petrecut acum atâtea veacuri pe cerul Ierusalimului? Ce folos avem noi astăzi, când cerul de deasupra noastră pare adesea mut și întunecat de norii suferinței?

​Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a răspuns:

— Fiule, atunci când Sfânta Cruce s-a arătat pe cer în zilele împăratului Constanțiu, ea s-a întins de la muntele Golgota până la muntele Măslinilor, fiind mai strălucitoare decât soarele. Dar acea arătare n-a fost doar pentru ochii trupești ai celor de atunci, ci a fost o pecete pusă peste întreaga lume.

​Și a continuat bătrânul:

— Gândește-te la un om care rătăcește noaptea prin pădure. El nu vede poteca, se împiedică de mărăcini și îi este frică. Dar, dintr-odată, un fulger brăzdează cerul. Pentru o clipă, totul se luminează: el vede prăpastia de care trebuie să se ferească și drumul cel drept pe care trebuie să meargă. Arătarea Crucii pe cer este acel fulger veșnic al lui Dumnezeu. Ea ne arată că, oricât de întunecat ar fi „cerul” sufletului nostru din cauza păcatului sau a necazului, Hristos a biruit deja întunericul.

​— Dar eu nu văd nicio cruce pe cer când mă rog, a suspinat tânărul.

​— O vezi cu ochii inimii, fiule, a spus Teodor. Când ești gata să cazi sub greutatea deznădejdii și cineva îți întinde o mână, aceea este brațul orizontal al Crucii. Când îți ridici mintea spre Dumnezeu și ceri iertare, acela este brațul vertical. Crucea care s-a arătat pe cer la Ierusalim ne învață că niciun pământean nu este singur sub soare. Cerul s-a deschis atunci ca să ne spună că suferința nu este un sfârșit, ci o cale spre Înviere. Cel ce privește spre Cruce nu mai vede întunericul nopții, ci lumina care vine dincolo de soare.

​Ucenicul a tăcut, înțelegând că semnul Crucii nu este doar o amintire istorică, ci o prezență vie care luminează „Ierusalimul” din inima fiecărui credincios.