MONAHIA MATRONA DOMNARU Mânăstirea Horezu - Vâlcea (1852–1935)

 

Era fiica unui mocan din părțile Sibiului. Tatăl său s-a făcut mai târziu călugăr în Muntele Athos, cu numele de Nicodim, iar copila a fost crescută la Mânăstirea Sărăcinești–Vâlcea de la vârsta de 5 ani.

În anul 1868 a fost călugărită și trimisă de ascultare la Mânăstirea Horezu. Acolo și-a continuat nevoința maica Matrona, în rugăciune și smerenie, până în anul 1922, când a fost aleasă stareță. Ea a povățuit obștea mânăstirii timp de patru ani de zile, făcându-se tuturor exemplu de bunătate duhovnicească.

În anul 1926 s-a îmbolnăvit greu. Deci, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului, a fost vindecată în chip minunat și a mai trăit încă nouă ani. Spuneau maicile că era nelipsită ziua și noaptea de la biserică. Cu chipul senin, cu rugăciunea pe buze și cu toiagul în mână, mergea cea dintâi la slujbă și se întorcea cea mai de pe urmă.

În vara anului 1935, simțindu-și aproape sfârșitul, și-a chemat ucenicele și le-a spus:

– Maică Olimpiada și maică Gherasima, peste trei zile eu plec din această lume. Mă cheamă Domnul și Maica Domnului. Vă rog să trăiți în iubire, în smerenie și în ascultare. Niciodată să nu lipsiți de la biserică. Să nu adunați avere pe pământ, nici bani, nici haine, că acestea ne despart de dragostea lui Hristos. Rămâneți în mânăstire până la moarte, oricâte ispite veți avea. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru mânăstire și pentru sfințiile voastre.

A doua zi s-a deșteptat de dimineață, s-a îmbrăcat în hainele de călugărie și a zis ucenicei:

– Citește-mi acatistul Bunei-Vestiri. La sfârșit, maica Matrona a rostit aceste cuvinte de laudă în cinstea Maicii Domnului:

– Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

În clipa aceea și-a dat duhul.