REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  A fost odată un bătrân sihastru care trăia într-o colibă smerită de la marginea unei păduri adânci. Un tânăr ucenic a venit într-o zi la el, frământat și plin de neliniște, și l-a întrebat: — Părinte, de ce unii creștini, deși merg des la biserică și citesc multe cărți sfinte, nu găsesc pacea și cad adesea în mândrie, pe când alții, mai simpli, radiatică de bucurie și bunătate? Bătrânul nu i-a răspuns îndată. A luat două candele de lut. Pe prima a umplut-o cu untdelemn curat, dar i-a lăsat fitilul uscat și adâncit în vas, fără să-l aprindă. Apoi a pus-o pe o masă înaltă, unde toți o puteau vedea și admira pentru forma ei frumoasă. Pe cea de-a doua candelă a umplut-o de asemenea cu untdelemn, dar i-a aprins fitilul și a așezat-o într-un colț întunecat al chiliei. Flacăra ei mică a început îndată să lumineze încăperea și să împrăștie o căldură odihnitoare. — Vezi tu, fiule? a zis bătrânul. Prima candelă are tot ce îi trebuie, dar rămâne rece și întunecată pentru că nu a primit ...

  ​A fost odată, într-o cetate străveche din Răsărit, o mare frământare printre credincioși. Oamenii se dezbinaseră și nu mai știau care învățătură este cea dreaptă și plăcută lui Dumnezeu. Unii spuneau că calea lor este cea adevărată, iar alții susțineau dimpotrivă, aducând argumente înflăcărate și vorbe meșteșugite. ​Căutând pacea, bătrânii și duhovnicii cetății s-au adunat în rugăciune. După zile întregi de post, au hotărât să aștepte răspunsul de la Dumnezeu prin mijlocirea unei sfinte care își dormea somnul de veci în biserica mare a cetății. ​Au scris pe două hărții (suluri de pergament) ambele păreri: pe una au așternut învățătura drept-măritoare (Ortodoxia), iar pe cealaltă învățătura greșită care tulbura sufletele. Au mers cu evlavie la racla sfintei, au deschis-o și au pus ambele pergamente pe pieptul ei. Apoi au închis racla, au pecetluit-o cu sigiliu de ceară și s-au retras cu toții în rugăciune neîncetată timp de trei zile și trei nopți. ​În cea de-a patra zi, tot ...

  ​Pe când Sfântul Iosif se afla la Mănăstirea Partoș, bătrân și retras din scaunul mitropolitan, o secetă cumplită a lovit ținutul Banatului, urmată de un incendiu mare care amenința să ardă totul în cale — casele oamenilor, recoltele și chiar sfântul locaș. ​Sătenii și călugării au alergat spăimântați la bătrânul mitropolit, strigând: — Părinte, arde totul! Ce să facem? Cum să ne salvăm? ​Sfântul Iosif nu s-a lăsat cuprins de panică. S-a ridicat cu greu, sprijinindu-se în cârjă, s-a îndreptat spre ușa bisericii și a căzut la pământ pe piatra rece. Cu lacrimi în ochi, s-a rugat din adâncul inimii către Dumnezeu și Sfânta Treime ca să aibă milă de poporul necăjit. ​În timp ce flăcările se apropiau amenințătoare, un nor mic s-a arătat deasupra mănăstirii. În scurt timp, o ploaie torențială s-a revărsat peste ținut, stingând focul exact în dreptul zidurilor mănăstirii și al satului, salvând viețile și agoniseala oamenilor. Când credincioșii au alergat să-i mulțumească, Sfântul l...

  ​Se povestește că un tânăr ucenic a mers la un bătrân duhovnic cu o nelămurire în ziua Înălțării Sfintei Cruci. ​— Părinte, de ce ne închinăm Lemnului Crucii și de ce îl înălțăm cu atâta cinste în biserică? Este doar un lemn care a fost unealtă de chin, de ce îi dăm atâta slavă? ​Bătrânul duhovnic a zâmbit, s-a ridicat din scaunul său și a luat de pe masă o lumânare neaprinsă. ​— Vezi această lumânare? a întrebat el. Este doar ceară și fitil. Dacă o ții în mână la întuneric, nu-ți luminează calea și nici nu-ți încălzește mâinile. Dar dacă o atingi de foc, ea devine purtătoare de lumină și căldură. Tot așa a fost și Crucea: până la Hristos a fost un lemn al blestemului și al morții. Dar când Mântuitorul S-a suit pe ea și S-a jertfit din dragoste pentru noi, a atins-o cu Focul Dumnezeirii. Din acel moment, lemnul a devenit armă împotriva răului și cale spre Înviere. ​Ucenicul a privit lumânarea, dar a întrebat mai departe: — Şi atunci, este de ajuns să purtăm o cruce de lemn ...

  ​Un bătrân pustnic trăia într-o chilie modestă în adâncul pădurii, petrecându-și zilele în rugăciune, post și tăcere. În fiecare seară, înainte de apusul soarelui, bătrânul aprindea o mică candelă în fața icoanei Sfintei Cruci și a Maicii Domnului. ​În apropierea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, un tânăr ucenic a venit să-l cerceteze pe pustnic. Văzând că bătrânul îngrijea cu atâta atenție candela și se ruga ore în șir în fața unei simple cruci din lemn de măslin, ucenicul l-a întrebat cu nedumerire: ​— Părinte, de ce ostenești atât de mult în fiecare zi aprinzând această mică lumină și plecându-ți fruntea în fața unei bucăți de lemn? Nu este Dumnezeu pretutindeni, în cer și pe pământ? ​Bătrânul l-a privit cu blândețe, a luat candela în mână și i-a zis: ​— Vezi tu această fiolă de sticlă și uleiul din ea? În sine, uleiul este rece și întunecat. Dar când primește focul, el aduce lumină și alungă toată întunericul din chilie. Așa este și inima omului: fără Hristos, rămân...

  ​Un tânăr frate a mers la un bătrân duhovnic și l-a întrebat: — Părinte, de ce ne luptăm atât de mult cu gândurile și de ce ne pierdem pacea sufletului când suntem nedreptățiți sau tulburați? ​Bătrânul a luat un vas cu apă tulbure și l-a pus pe masă, spunându-i tânărului: — Privește în acest vas și spune-mi ce vezi. — Nu văd nimic, părinte, decât apă murdară și tulbure. ​Bătrânul nu a spus nimic, ci doar l-a lăsat pe tânăr să aștepte în tăcere. După un timp, nisipul și murdăria din vas s-au lăsat la fund, iar apa a rămas curată și strălucitoare. ​— Acum privește din nou, a zis duhovnicul. Ce vezi? — Acum văd chipul meu oglindit în apă, tată! ​— Vezi, frate? Așa este și sufletul omului. Când te tulburi, te mânii sau te prinzi în gâlceava gândurilor, apa sufletului tău devine murdară și nu mai poți vedea nimic clar. Dar dacă stai în rugăciune, în tăcere și în răbdare, toate frământările se așază la fund, iar în inima ta curată începe să se oglindească chipul lui Hristos. ...

  ​Într-un sat liniștit, trăiau doi bătrâni care mergeau duminică de duminică la sfânta biserică. ​Primul dintre ei se așeza mereu în fața icoanei Maicii Domnului și se ruga cu glas tare, înșirând toate grijile, lipsurile și nevoile sale. Cererile lui nu se mai terminau: se ruga pentru sănătate, pentru recolte bogate, pentru scăpare de încercări și pentru o viață mai ușoară. Deși se ruga des, inimă îi rămânea adesea grea și neliniștită, simțind că nu primise tot ce ceruse. ​Al doilea bătrân se așeza smerit într-un colț al bisericii. Aprindea o lumânare, își pleca capul și spunea simplu, cu lacrimi de recunoștință în ochi: „Doamne, Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat până astăzi, dar mai ales pentru ceea ce știi Tu că îmi este de folos și eu nu știu să cer.” Inima lui se umplea mereu de o pace adâncă și luminoasă. ​Văzându-l atât de împăcat, primul bătrân l-a întrebat la ieșire: — Cum de ești mereu atât de liniștit și bucuros, când viața ta este la fel de grea ca a mea? — Fr...

 A fost odată un bătrân credincios care a hotărât să sădească un mlădiț de măslin în grădina sa. Dorindu-și din tot sufletul ca copacul să crească înalt și rodnic, bătrânul a început să se roage lui Dumnezeu pentru fiecare nevoie a copacului, după cum socotea el că este mai bine. — Doamne, a strigat bătrânul, măslinul meu are nevoie de apă pentru ca rădăcinile lui fragede să se adape! Trimite o ploaie bogată! Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și a trimis o ploaie binefăcătoare. După câteva zile, bătrânul s-a uitat la copăcel și s-a gândit: — Doamne, acum că are apă, îi trebuie soare cald pentru ca frunzele să i se dezvolte. Trimite, Te rog, un soare puternic! Soarele a strălucit din plin peste grădină. Însă bătrânul, văzând că vlăstarul crește subțire, s-a îngrijorat din nou: — Doamne, lemnul lui este prea moale. Trimite un vânt rece și un ger ușor, ca să-l oțeleg! Mântuitorul i-a împlinit și această cerere, iar peste noapte s-a lăsat un ger năpraznic. Dimineața, când bătrânul...

  ​A fost odată un bătrân pustnic rugător care se ruga neîncetat pentru pacea lumii. Într-o zi, în timp ce mergeau pe cărare cu ucenicul său, au ajuns la o apă învolburată pe care trebuiau să o traverseze. Pe mal, o bătrână plângea, temându-se să treacă singură. ​Bătrânul s-a apropiat, a luat-o în spate și a trecut-o cu grijă pe celălalt mal. Ucenicul a privit uimit și a păstrat tăcerea până au ajuns la chilie. ​Atunci, tulburat, l-a întrebat cum de a putut să poarte o femeie. Bătrânul a zâmbit blând și i-a răspuns: „Fiul meu, eu am lăsat acea femeie pe malul celălalt acum câteva ore. Tu de ce o mai porți încă în mintea și în inima ta?” ​Morala: Iertarea și lipsa judecății ne eliberează de poverile trecutului.

  ​Un bătrân sihastru a cerut ucenicului său să aducă pietre mari și să se plimbe cu ele în spate prin fața unui negustor bogat care trecea pe drum. După ce ucenicul a făcut ascultare, bătrânul s-a apropiat de negustor și l-a întrebat de ce umblă atât de împovărat și îngrijorat. ​Negustorul a arătat spre sacii săi plini cu aur și bogății, spunând că grija lor îi apasă sufletul. Atunci, bătrânul sihastru i-a spus cu blândețe: — Vezi pe ucenicul meu cum poartă acele pietre grele fără vreun folos? La fel facem și noi când purtam în inimă păcatul, mândria și grijile lumești. Toate acestea sunt pietre grele care ne apasă sufletul, deși Mântuitorul ne cheamă să le lăsăm la picioarele Crucii Sale și să primim pacea Sa.

  ​Un credincios a mers într-o zi la biserică purtând în mâini două lumânări de aceeași mărime. Pe prima a aprins-o în fața icoanei Mântuitorului, iar pe a doua a dus-o acasă, păstrând-o într-un loc ferit, de frică să nu se consume prea repede. ​După mai mulți ani, omul a privit cele două lumânări. Cea aprinsă în biserică arderea o consumase de mult, dar lumina ei alungase întunericul din inimile celor care se rugaseră în fața ei, aducând mângâiere și speranță. Cea de-a doua lumânare rămăsese întreagă, rece și neatinsă în sertar, dar nu luminase niciodată pe nimeni și nu-și împlinise menirea pentru care fusese creată. ​ Morala ​Viața omului este precum o lumânare. Dacă alegem să ne protejăm egoist resursele, timpul și dragostea, ferindu-ne de jertfă, vom rămâne intacți, dar fără sens. Adevărata împlinire creștină se găsește în dăruire: consumându-ne prin iubire și fapte bune pentru Dumnezeu și semeni, devenim lumină în lume și ne câștigăm veșnicia. ​ (Teolog și jurnalist Danie...

  ​Se povestește că, în noaptea în care la palatul din Maherus muzica răsuna și paharele de vin se umpleau necontenit, un tânăr ostaș din garda lui Irod a primit porunca să coboare în adâncul temniței, purtând sabia călăului. ​Când a deschis ușa grea de fier, se aștepta să găsească un om înspăimântat de moarte, doborât de întuneric și de lanțuri. Însă, spre uimirea ostașului, celula Sfântului Ioan era plină de o lumină lină, iar Proorocul stătea în rugăciune, având pe chip o pace care întrecea orice minte omenescă. ​Tânărul ostaș a ezitat, cu sabia tremurând în mână, și l-a întrebat cu voce scăzută: — Părinte, cum poți avea atâta liniște în inimă, când știi că afară se prăznuiește moartea ta, iar eu am venit să-ți tai capul? ​Sfântul Ioan l-a privit cu blândețe și i-a răspuns: — Fiule, cel ce slujește Adevărului este liber chiar și în lanțuri, iar sufletul lui petrece deja în Împărăția Cerurilor. Cu adevărat întemnițat este Irod, căci el este robul propriilor patimi, al jurăm...

  ​Un tânăr credincios a mers în pelerinaj la o veche mănăstire și i-a spus bătrânului stăreț: — Părinte, mă uit la viața sfinților de demult, care s-au nevoit în peșteri adânci și în locuri ascunse, departe de lume. Ei au aflat o pace pe care eu nu o găsesc în alergarea mea de zi cu zi. Cum pot să trăiesc și eu o astfel de viață duhovnicească când sunt înconjurat de atâta zgomot? ​Bătrânul l-a dus pe tânăr într-o chilie mică și întunecoasă, fără ferestre, i-a dat o lumânare stinsă și un chibrit, apoi a închis ușa. — Aprinde lumânarea!, i-a strigat bătrânul din afară. ​Tânărul a aprins chibritul, iar lumina mică a chibritului și apoi a lumânării a umplut îndată întreaga încăpere, risipind tot întunericul. ​După ce a ieșit afară, bătrânul i-a spus cu blândețe: — Vezi tu, fiule? Părinții din vechime nu au fugit în peșteri ca să se ascundă de lume, ci ca să aprindă în adâncul inimii lor lumina rugăciunii. Întunericul din jur nu poate stinge nicio clipă o lumânare aprinsă, oricâ...

 ​Un tânăr a mers la un bătrân duhovnic din pustie și l-a întrebat: — Părinte, de ce unii oameni poartă o pace adâncă în inima lor, chiar și când trec prin necazuri, iar alții sunt tot timpul frământați și plini de amărăciune? ​Bătrânul i-a dat tânărului o traistă goală și o grămadă de pietre și pite de pâine proaspătă. — Ia această traistă, i-a spus el. Pentru fiecare fapta bună, iertare și rugăciune pe care o faci, pune în traistă o pâine. Iar pentru fiecare nemulțumire, osândire, manie și răutate pe care o păstrezi în inimă, pune o piatră. ​Tânărul a ascultat îndemnul. După câteva zile, s-a întors la duhovnic abia trăgându-și sufletul sub greutatea traistei. — Părinte, nu mai pot purta această povară! Inima îmi este grea și spatele îmi este adus de șale. ​Bătrânul s-a apropiat și a privit în traistă. — Vezi tu, fiule? Pâinile pe care le-ai pus le poți împărți cu alții și ele îți hrănesc sufletul, dându-ți putere. Dar pietrele pe care le-ai strâns din ură și neiertare nu fo...

  ​Un tânăr a mers la un bătrân duhovnic din pustie și l-a întrebat: — Părinte, de ce unii oameni poartă o pace adâncă în inima lor, chiar și când trec prin necazuri, iar alții sunt tot timpul frământați și plini de amărăciune? ​Bătrânul i-a dat tânărului o traistă goală și o grămadă de pietre și pite de pâine proaspătă. — Ia această traistă, i-a spus el. Pentru fiecare fapta bună, iertare și rugăciune pe care o faci, pune în traistă o pâine. Iar pentru fiecare nemulțumire, osândire, manie și răutate pe care o păstrezi în inimă, pune o piatră. ​Tânărul a ascultat îndemnul. După câteva zile, s-a întors la duhovnic abia trăgându-și sufletul sub greutatea traistei. — Părinte, nu mai pot purta această povară! Inima îmi este grea și spatele îmi este adus de șale. ​Bătrânul s-a apropiat și a privit în traistă. — Vezi tu, fiule? Pâinile pe care le-ai pus le poți împărți cu alții și ele îți hrănesc sufletul, dându-ți putere. Dar pietrele pe care le-ai strâns din ură și neiertare nu...

  ​În cetatea Nicomidiei, în vremurile de prigoană, trăia un tânăr creștin, învățat și plin de râvnă, pe nume Agatonic. Vestea despre dragostea sa față de Hristos și despre puterea cuvântului său a ajuns la urechile aprigului comite Evtolmie, trimisul împăratului pentru a-i forța pe creștini să se închine idolilor. ​Evtolmie a ajuns în Nicomidia cu oaste și furie, hotărât să stingă flacăra credinței. L-a chemat pe Agatonic în fața sa și, arătându-i o statuie aurită a unui zeu păgân, a spus cu glas amenințător: ​— „Tânărule, viața ta este prețioasă. Nu o risipi pentru un om care a fost răstignit. Jertfește acestui zeu și vei primi bogății, onoruri și prietenia împăratului. Dacă nu, te așteaptă chinuri groaznice și moartea.” ​Agatonic, deși era un tânăr la începutul vieții, nu s-a clintit. El s-a uitat la comite cu o privire limpede și liniștită, plină de o forță ce venea dincolo de lumea aceasta. În mâna sa dreaptă ținea strâns o cruce de lemn, iar în stânga, un pergament cu îns...

  ​Un tânăr frate l-a întrebat pe un bătrân duhovnic: — Părinte, de ce unii oameni vorbesc atât de mult despre credință, dar viața lor rămâne neschimbată, în timp ce alții tacă și transmit atâta pace? ​Bătrânul l-a dus pe frate în grădina mănăstirii, unde înfloreau mai mulți trandafiri și se aflau câțiva stupi de albine. — Vezi tu albinele acestea?, a întrebat duhovnicul. Ele nu fac zgomot ca să spună tuturor cât de dulce este mierea. Nu țin cuvântări despre frumusețea florilor și nici nu își strigă osteneala. Ele pur și simplu zboară în tăcere, culeg ce este bun și lasă în urma lor rodul. Omul care gustă din miere știe îndată munca lor, fără să fi auzit vreun cuvânt. ​Părintele s-a întors apoi către tânăr și a adăugat: — Așa este și cu viața duhovnicească. Cuvintele multe fără fapte sunt ca un clopot de bronz care sună tare, dar rămâne gol pe dinăuntru. Credința adevărată nu are nevoie de trâmbițe, ci de o inimă smerită. Când omul poartă în sine Duhul Sfânt, bunătatea, răbda...

  ​A fost odată un om înstărit care își petrecea viața adunând roade, pământuri și mari bogății. Într-o zi, vrând să se bucure de tot ce agonisise, l-a chemat pe un bătrân sihastru din apropierea satului și l-a dus pe cel mai înalt deal din împrejurimi. ​Ajunși sus, bogătașul a arătat cu mâna spre răsărit și a zis mândru: — Vezi toate acele ogoare mănoase și turmele care pasc? Toate sunt ale mele! Apoi a arătat spre apus, spre miazăzi și miazănoapte: — Pădurile acelea, livezile pline de rod și casele din vale, toate îmi aparțin! N-am lăsat nimic neînstăpânit! ​Părintele sihastru a privit în tăcere spre toate părțile arătate de bogătaș, iar după o scurtă pauză de rugăciune, a ridicat încet degetul arătător spre cer și l-a întrebat cu blândețe: — Dar acolo, frate, în ceruri, cât din toate acestea ai trimis dinainte prin milostenie și rugăciune? Cât pământ ți-ai cumpărat în Împărăția lui Dumnezeu? ​Bogătașul a lăsat capul în jos și n-a mai putut scoate niciun cuvânt, înțelegân...

  ​Mergând de la o mănăstire la alta în tăcere și rugăciune neîncetată, Sfântul Gheorghe Lazăr – Pelerinul – a văzut într-o zi pe drum o piatră mare și colțuroasă de care mulți trecători se loveau. Cei mai mulți o ocoleau cârtind împotriva primarului sau a celor ce lăsaseră piatra acolo. Alții se împiedicau, cădeau și blestemau drumul și ziua în care plecaseră la cale. ​Văzând aceasta, Moșu Gheorghe s-a oprit, și-a plecat genunchii și, fără să spună niciun cuvânt de judecată împotriva nimănui, s-a apucat să urnească piatra grea din cale. Cu palmele bătătorite de metanii și de muncă, a împins piatra până când a dat-o la marginea drumului, lăsând calea curată și lină pentru toți cei ce aveau să treacă mai departe. ​Un tânăr care îl privea de departe l-a întrebat: — Moșule, de ce te-ai ostenit atât pentru un drum pe care s-ar putea să nu mai treci niciodată, în loc să-i lași pe cei ce au pus piatra sau pe cei plătiți să o strângă? ​Sfântul i-a răspuns cu blândețe, privind spre ce...

  ​A fost odată un temnicer roman pe nume Ipolit, un om aspru, deprins să vadă zilnic suferință, lanțuri și deznădejde. În grija sa fusese dat un creștin numit Lavrentie, trimis de eparhul cetății pentru a fi cercetat și silit să predau vistieriile Bisericii. Ipolit se aștepta să găsească în temniță un om doborât de frica morții, însă a aflat o privire plină de pace și o inimă din care izvorâa o lumină neînțeleasă. ​Pe când zăceau în întuneric, un alt întemnițat, orbul Luchilie, plângea cu amar din pricina întunericului ce-i cuprinsese ochii. Sfântul Lavrentie, făcând semnul Sfintei Cruci și chemând Numele Domnului Iisus Hristos, i-a dăruit orbului nu doar vederea ochilor trupești, ci și lumina Botezului. Uimit de această minune, Ipolit l-a întrebat pe Lavrentie despre vistieriile Bisericii. Mucenicul i-a făgăduit că, dacă va crede din toată inima în Hristos, Dumnezeu îi va descoperi bogății nemăsurate și viața cea veșnică. ​Mergând în casa sa, Ipolit s-a botezat împreună cu toț...