Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.

 

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos; a adoptat însă mai târziu numele de familie al mamei sale: Cabasila, familie veche și renumită. Încă din tinerețea sa a primit învățătură spirituală de la Dorotei Vlates [a fost unul din părinții spirituali cei mai renumiți din Tesalonic și a fondat, cu fratele său Marc, pe acropola, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care poartă astăzi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, și a frecventat cercurile laicilor evlavioși care practicau Rugăciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350); după primirea educației literare și filozofice de bază de la unchiul său, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele său ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul său și a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers să își continue studiile la Școala de Filozofie de la Constantinopol. Își însuși acolo o înaltă cultură literară iar admirația pe care o avea pentru Antichitatea clasică îl făcu să se plaseze de partea umaniștilor, fără să se îndepărteze cu toate acestea de învățătura Bisericii. În timpul șederii sale în capitală, disputa dintre Sfântul Grigore Palama și Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atenția asupra scopului ultim al vieții creștine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale și politice ale epocii sale. După moartea lui Andronic al III-lea (1341), Imperiul se găsi sfâșiat de un crunt război civil între partizanii lui Ioan al V-lea Paleologu și cei ai lui Ioan Cantacuzino, situație pe care o agrava revolta Zeloților la Tesalonic împotriva puterii imperiale și a nobililor.

Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua inițiativa negocierilor între răsculați și Ioan Cantacuzino. În 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lângă fiul și reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, și obținu în favoarea răsculaților promisiunea unor condiții de predare avantajoase. Dar încă de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect și, stârnind pe Zeloți și populația din cartierele mărginașe, luară cu asalt fortăreața unde se refugiaseră nobilii. Masacre josnice urmară, de la care Nicolae scăpă ca prin urechile acului ascunzându-se într-o fântână. Rămase cu toate acestea la Tesalonic până în 1347, fără să fie hărțuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, și, meditând asupra cauzelor războiului civil, redacta mai multe tratate împotriva uzurii și inegalității sociale.

Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI-lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul său la Constantinopol, făcându-l consilierul său în toate problemele importante ale Statului. Sub influența celor doi oameni de încredere ai săi, Nicolae și Dimitrios Kydones, prietenul său din copilărie, pe care îi numea bărbați "ajunși pe creasta înțelepciunii profane, totodată filozofi în acțiune și care au ales viața în castitate scutită de dezavantajele căsătoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la mănăstirea Manganes; dar trebui să renunțe la această idee din cauza situației politice din Tesalonic.

În timpul întregii acestei perioade, Nicolae se dedică unei intense activități de scriitor, participând în același timp în mod activ la viața publică. În septembrie 1347 făcea parte din suita care îl însoțea pe Sfântul Grigore Palama proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului: dar poporul își respinse păstorul iar ei se retraseră la Muntele Athos unde trăiră în isihie și rugăciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, după înăbușirea revoltei Zeloților și împăcarea partidelor adverse, se proceda la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos și proclama isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite și se declară după aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latină, dar fără compromis doctrinal, în timp ce prietenul său Kydones era de partea adversarilor isihasmului și adopta o atitudine de supunere față de tezele latine.

Un nou război civil izbucnind între Ioan al V-lea Paleologu și Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecință destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu reținut ca posibil succesor dar în cele din urmă fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul următor, Nicolae salută printr-un discurs strălucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împărat ; dar la puțin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit să abdice și îmbrățișă viața monahală sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei fu la rândul său destituit și trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditației asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserică. Nu se știe dacă a rămas până la sfârșitul zilelor sale "un isihast laic" sau dacă a devenit călugăr, după cum lasă să se înțeleagă anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepția unei șederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând mănăstirile de la Manganes, Xantopulos și Studion, își câștigă reputația unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtuții și înalte personalități, precum împăratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept părintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea să se angajeze din nou în tulburările lumii, preferând să rămână în liniște pentru a compune cele două tratate majore ale sale: Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Viața întru Hristos, mărturii ale sfinției sale și considerate pe bună dreptate două capodopere ale literaturii creștine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fără să lase nici o mărturie despre ultimele zile ale sale, între 1391 și 1397.

În Viața întru Hristos, el arată cum, primind ființa, mișcarea și viața adevărată prin Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea și Împărtășania, și crescând spiritual prin Sfintele Virtuți, credincioșii pot să constate că însuși Hristos, prin Sfântul Duh, vine să sălășluiască și să crească în ei până la desăvârșirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricărei vieți spirituale, căci unind ceea ce era despărțit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat și necreat. Această viață întru Hristos începe, spune el, aici pe pământ dar ea se desăvârșește în Împărăția veșnică ce ne-a devenit astfel accesibilă încă de acum, în Biserică. Hristos se revarsă și se amestecă cu fiecare din mădularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care pătrunde prin ferestre într-o încăpere, și El desăvârșește acolo Marea Taină a unirii sale nupțiale cu omul, introducând viața nemuritoare și veșnică în trupul său muritor și supus transformării. Cu toate acestea, prezența Domnului nu va deveni activă decât dacă noi "colaboram" (sinergie), decât dacă răspundem liber darului lui Dumnezeu, nefăcând nimic altceva decât să "păzim" cu trezvie harul primit, ca o flacără aprinsă, așteptând a doua venire a Mirelui. Viața spirituală a creștinului constă deci în a-și "păzi" mădularele și simțurile, cu care s-a unit Hristos, și în a medita asupra cinstei pe care El ne-a făcut-o. E într-adevăr imposibil să fie atras de rău oricine a cunoscut dragostea nebună cu care ne-a iubit Hristos, până la a se da jertfă pe Cruce pentru a face din noi templul său și propriile sale mădulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit și, după însușirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine ușoară. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuți, el va fi făcut cu totul una voința sa și cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucură pe El și nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiască va deveni atunci viața lor comună și îl va face părtaș la cele ale naturii dumnezeiești a Dumnezeului-Om. Această îndumnezeire, ținta finală a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentată perfect în Maica Domnului care, prin frumusețea sufletului său și prin voința sa supusă cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul să se nască într-însa.

Urmând o altă cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formație dar isihast prin vocație, a știut să arate că îndumnezeirea și unirea cu Hristos constituie ținta finală a vieții spirituale a fiecărui creștin, și nu doar a călugărilor retrași departe de lume și de obligațiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului său pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupă, de când pomenirea sa a fost recent introdusă în calendar, locul său meritat în rândul Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sărbătorile Maicii Domnului - PG 19).