Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„S-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 17)

Ne este de folos să fim dojeniți

Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât și pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăște greșelile și păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Și ca să vedeți că cel care în toate ne laudă și în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultați ce grăiește Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înșeală pe voi și cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaș nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrățișăm, chiar și când ne dojenește. Acela ne este potrivnic chiar și când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar și când ne rănește. Sărutarea vrăjmașului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înțeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele fățarnice ale vrăjmașului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Așa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima și gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.

De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate.

Dimpotrivă, Pavel a rănit pe amestecătorul de sânge din Corint, dar tocmai prin aceea l-a mântuit. Tu întrebi: „Cum l-a rănit?”. Prin aceea că l-a predat satanei și l-a izgonit de la Biserică. El scrie așa: „Să dați pe unul ca acela satanii spre chinuirea trupului”. Pentru ce? Pentru „ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului” (I Corinteni 5, 5).

Văzut-ai acum rănile cele ce mântuiesc și sărutarea cea plină de trădare? Tu recunoști acum că, într-adevăr, rănile ce le pricinuiește prietenul sunt mai bune decât sărutarea cea fățarnică a vrăjmașului.

Aceasta însă se întâmplă nu numai la oameni, ci și în privința lui Dumnezeu și a satanei. Acela este prietenul nostru, acesta potrivnicul nostru; Acela mântuitorul și îngrijitorul nostru, acesta amăgitorul și dușmanul nostru. Dar tocmai satana a sărutat odinioară pe om, și Dumnezeu l-a rănit. Te întrebi cum satana l-a sărutat și cum Dumnezeu l-a rănit? Satana a zis: „Veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Aceasta este o sărutare. Iar Dumnezeu a zis: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Aceasta este o rană. Deci, cine ne-a folosit mai mult: cel ce a zis: „Veți fi ca Dumnezeu”, sau Cel ce a zis: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”! Acesta din urmă ne-a amenințat cu moartea; acela, satana, ne-a făgăduit nemurirea. Dar tocmai el, care ne-a făgăduit nemurirea, ne-a scos din rai. Dimpotrivă, Cel ce ne-a amenințat cu moartea ne-a deschis cerul.

Vedeți că lovirile prietenului sunt mai bune decât sărutările vrăjmașului? De aceea trebuie să mulțumim prietenilor care ne dojenesc. Aibă ei drept sau nu aibă, ei totdeauna fac aceasta pentru ca să ne îmbunătățească, nu ca să ne vatăme.

Vrăjmașii, dimpotrivă, chiar și când cu dreptate ne ocărăsc, fac aceasta nu spre a ne face mai buni, ci spre a ne defăima. Mai departe, când prietenii ne laudă, ei prin aceasta voiesc a spori râvna noastră; iar vrăjmașii ne laudă cu scopul ca mai lesne să ne ducă la cădere, însă ori de la cine ar veni ocara, ea este pururea de mare folos, dacă cineva poate să o sufere și nu se întărâtă prin ea.

Înțeleptul Solomon, zice: „Cel ce urăște certarea este fără de minte” (Pilde 12, 1). El nu zice: „Cine nu poate suferi certarea aceasta sau cealaltă”, ci zice: „Cel ce urăște certarea”. Când prietenul tău te ceartă cu dreptate, îndreaptă-ți greșeala ta. Iar dacă el te-a certat fără temei, laudă buna lui cuviință, aprobă scopul lui și mulțumește prieteniei lui, căci certarea lui a purces numai din dragostea lui cea mare către tine.

Așadar, să nu ne scârbim când cineva ne ceartă.

Căci ar fi de cel mai mare folos pentru viața noastră, dacă noi, pe de o parte, pururea am certa cu sinceritate greșelile celor de aproape ai noștri, iar pe de altă parte, dacă și noi am asculta cu bucurie certarea ce se atinge de noi. Ceea ce este doctoria pentru răni, aceea este certarea pentru greșelile noastre. Precum este fără de minte cel ce leapădă doctoria, așa este fără de minte și cel care nu voiește să primească nici o certare.

Dar mulți, când suferă certare, se întărâtă, căci gândesc și zic întru sine: „Eu sunt atât de chibzuit și priceput; trebuie eu să sufăr niște astfel de imputări de la acest om?”. Ei nu gândesc că tocmai cu aceste cuvinte dau mărturie de cea mai mare lipsă de minte. Sfânta Scriptură zice: „Dacă vezi un om care se crede înțelept în ochii lui, să nădăjduiești mai mult de la un nebun decât de la el” (Pilde 26, 12).

Tocmai de aceea zice încă și Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă socotiți voi înșivă înțelepți” (Romani 12, 16). Oricât de înțelept ai fi, oricât de mare pricepere ai avea, totuși ești om și ai trebuință de un sfat bun. Numai Unul Dumnezeu nu are trebuință de sfat, și numai despre Dânsul zice Apostolul: „Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).

Noi, oamenii, însă, de am fi de o mie de ori mai înțelepți, totuși, încă de o mie de ori am merita certare, căci stricăciunea firii noastre pururea se arată, înțeleptul Sirah zice: „Nu poate desăvârșirea să fie întru oameni”. Pentru ce? „Pentru că nu este nemuritor fiul omului”. „Ce este mai luminos decât soarele”, zice el mai departe, „Și totuși el se întunecă” (Sirah 17, 25-26). Precum și această strălucită lumină și razele cele luminoase uneori se întunecă, așa și priceperea noastră, chiar când se pare a scânteia în toată strălucirea sa cea de amiază, se întunecă prin neajungere.

Adeseori se întâmplă că un înțelept nu vede ceea ce trebuia să vadă, ci, dimpotrivă, un altul, care stă mult mai jos, mai repede observă unele lucruri. Și aceasta se întâmplă pentru ca cel înțelept să nu se mândrească, iar cel mai neînsemnat să nu se creadă nenorocit.

Așadar, este o mare faptă bună, un mare bine, când cineva poate suferi certarea, precum, pe de altă parte, este un folos slăvit, a putea certa cineva pe frații săi într-un chip drept și plin de dragoste, căci aceasta este una dintre cele mai însemnate datorii pe care le avem către aproapele nostru.

Vrei să știi că, oricât de înțelept și priceput, și oricât de îmbunătățit ai fi tu, totuși, de-a pururea ai trebuință de un sfetnic și de un prieten care să te îndrepte și să te dojenească? Atunci ascultă o istorie din Vechiul Testament.

Nimeni nu se putea asemăna cu Moise. El era, zice Sfânta Scriptură, „om blând foarte, mai mult decât toți oamenii cei ce sunt pe pământ” (Numerii 12, 3), era prieten al lui Dumnezeu, era foarte procopsit în științele lumești și, pe lângă aceasta, plin de înțelepciunea cea duhovnicească, ba încă, precum se zice în Faptele Apostolilor, el era „învățat întru toată înțelepciunea egiptenilor” (Fapte 7, 22).

Vezi cât era el de înțelept întru toate lucrurile? Și istoria apostolilor zice despre dânsul mai departe: „Și era puternic în cuvinte și în fapte” (Fapte 7, 22). Mai ascultă încă și o altă mărturie despre aceasta. Sfânta Scriptură zice despre Moise: „Și mai mult nu s-a sculat prooroc în Israil ca Moise, cu care să fi vorbit Dumnezeu față către față” (Deuteronomul 34, 10).

Ce dovadă mai mare poți să dorești tu despre însemnătatea lui?

El era, așadar, bine învățat, atât întru înțelepciunea egiptenilor, cât și întru înțelepciunea poporului lui Dumnezeu; era puternic în cuvânt și în faptă și domnea peste făptură, căci el era prieten al Stăpânului tuturor făpturilor. El a scos din Egipt un popor așa de mare, a despărțit marea și iarăși a împreunat-o. Atunci s-a văzut o minune neauzită. Atunci pentru întâia dată a văzut soarele că marea nu se trecea cu corabia, ci cu picioarele uscate. Nu corăbii și vâsle se vedeau acum în mare, ci cai și trăsuri.

Și cu toate acestea, înțeleptul acesta, Moise, cel puternic în cuvânt și în faptă, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor al firii, acest mare făcător de minuni nu observă un lucru, pe care însă foarte mulți oameni îl văd. Socrul său, un om străin și foarte mic în asemănare cu dânsul, a văzut aceasta, și i-a întors luarea aminte la ceea ce el scăpase din vedere. Ce era oare aceasta?

Luați aminte ca să cunoașteți ca fiecare om are trebuință de sfat, chiar de ar fi așa de însemnat ca Moise, și că adeseori ceea ce nu văd oamenii cei mari și vrednici de mirare, de multe ori văd cei neînsemnați și mici.

După ce Moise ieșise din Egipt și se oprise în pustie, îl împresurau cei șase sute de mii de oameni, și Moise singur trebuia să pună la cale toate jeluirile și certurile ce se iscau între dânșii. Aceasta văzând-o socrul său Ietro, și măcar că el altmintrelea era un om neiscusit, neștiutor de legi și de tocmelile statului, totuși a băgat de seamă că aici Moise face o greșeală, și a îndreptat pe Moise cel atât de dibaci și înțelept, pe prietenul lui Dumnezeu. El a zis către dânsul: „Pentru ce șezi tu singur, și tot poporul stă înaintea ta de dimineață până seara?… Nu faci bine lucrul acesta. Căci te vei prăpădi și tu și poporul acesta, care este cu tine. Greu este ție lucrul acestea, nu-l vei putea face tu singur” (Ieșirea 18, 14, 17- 18). El a însoțit sfatul său de o dojana.

Moise însă nu s-a supărat de aceasta, ci acest bărbat înțelept și dibaci, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor peste miriade, a primit povața prietenește. Nici mulțimea minunilor ce săvârșise el, nici mărimea puterii sale nu l-au îngâmfat; el nu s-a rușinat că a primit povața în fața a tot poporul. Mai vârtos gândea el că de ar fi făcut încă pe atâtea minuni, totuși, el pururea poartă în sine firea omenească cea stricăcioasă, căreia atât de multe lucruri îi rămân necunoscute. De aceea a primit el așa de bine sfatul și dojana lui Ietro.
Dimpotrivă, mulți voiesc a se lipsi de folosul ce le-ar aduce un sfat bun, numai ca să nu pară că ei ar avea trebuință de sfatul cuiva. Ei voiesc mai bucuroși a rămâne întru neștiință, decât a învăța ceva de la alții, și nu socotesc că nu învățarea de la alții, ci neștiința este rușine.

De asemenea, nu trebuie să ne rușinăm când suntem dojeniți, ci numai atunci să ne rușinăm când nu părăsim greșelile noastre. Un om mare și înțelept poate totuși să greșească într-un punct, în care nimerește altul mai mic. Moise știa aceasta, și de aceea a primit el cu atâta bunăvoință sfaturile.

Acest sfat se cuprindea în aceea că Ietro a zis: „Alege-ți bărbați puternici și îi pune mai mari peste mie, și mai mari peste sută, și mai mari peste cincizeci, și mai mari peste zece, și să judece poporul în tot ceasul; iar lucrul cel mare să-l aducă la tine, iar județele cele mici să le judece ei” (Ieșirea 18, 21-22).

Moise a ascultat acest sfat fără a se rușina și a roși, nu l-a jignit, că supușii lui erau martori la dojana ce primise, și n-a zis întru sine: „Supușii mei mă vor nesocoti, văzând că eu, povățuitorul lor, trebuie să învăț de la altul ce este de făcut”.

Mai vârtos el a ascultat acest sfat și l-a împlinit, și pentru aceea nu s-a rușinat nici de contemporanii săi, nici de urmași. Ba încă el însuși, ca și cum ar fi fost aceasta pentru dânsul o mare cinste, prin cărțile sale și prin însemnările sale scripturistice a făcut cunoscut tuturor oamenilor din toate timpurile, până la venirea lui Hristos în ziua cea de pe urmă, adică la toată lumea, că el nu a văzut drept și a învățat de la socrul său ce trebuie să facă.

Noi, dimpotrivă, ne supărăm și ne tulburăm când cineva ne ceartă și numai în fața unui singur om, și ni se pare că ne-ar fi luat viața. Dar Moise nu făcea așa. Măcar că mii și iarăși mii au auzit și au văzut cum el fusese certat, totuși el nu s-a rușinat, ba încă nu s-a rușinat nici de miliarde care au trăit după aceea, și vor trăi până la sfârșitul lumii, ci propovăduiește la toți în fiecare zi greșeala sa, prin Sfânta Scriptură.

Dar pentru ce, oare, ne-a însemnat el aceasta prin scrisoare? Pentru ca să ne învețe că niciodată nu trebuie să gândim despre noi înșine lucruri mari, chiar de am fi mai înțelepți decât toți, și că nu trebuie să disprețuim sfatul vreunuia din cei de aproape ai noștri, fie acela mai de jos decât toți.

Dacă cineva îți dă un sfat bun, primește-l, chiar de ți l-ar fi dat sluga ta.

Dacă cineva îți dă un sfat rău, nu-l urma, fie acest sfetnic cel mai însemnat om din lume. Căci nu trebuie a căuta la rangul sfetnicului, ci la firea și însușirea sfatului.

Așadar, Moise a însemnat acea întâmplare pentru ca să ne învețe că nimeni nu trebuie să se rușineze de dojana, chiar dacă toată lumea ar fi de față la ea.

Într-adevăr, nu este puțină laudă, nu este o slavă mică și nu este un slab semn de înțelepciune, când cineva poate suferi certarea cu mărime de suflet. Moise fie deci modelul nostru, căruia să-i râvnim întru aceasta. Amin.