POVESTEA MEA... ȘANSA POSIBILITĂȚII!

 

 autor: Enache Ramona Elena 

          

             Dumnezeule, folosește-mă să fiu o lumină în lume. Doamne, Tu știi ce faci și știi ce-i mai bine pentru mine. De acum încolo, pentru că m-ai salvat din focul iadului și mi-ai dat a doua șansă la viață îmi pun toată speranța și încrederea în Tine. 

        Vreau să fiu o lumină, dar este atât de mult întuneric. De parcă... Am inima așa de grea și o povară deloc ușoară stă așezată pe umerii mei, dar mai ales pe ancora inimii mele și pe fereastra sufletului meu. E ceva în mine ce mă face să vreau să plâng... Și nu știu ce e! 

             Pot doar presupune ce ar putea fi și anume: neputința, vulnerabilitatea, slăbiciunile, limitele mele și ignoranța, falsitatea, lașitatea, dualitatea, măștile oamenilor. 

            Nu pot suporta cum oamenii privesc pe alți oameni în cifre și procente, când de fapt și de drept suntem cu toții suflete. De ce majoritatea aleg să fie suflete deșarte? Așa cred că scapă de durere, de singurătate, dar ce nu înțeleg este faptul că nu banii le vor încălzi și nici atinge sufletul și nici inima, ci doar iubirea de oameni. 

             Oamenii spun de lucrul în echipă, dar de unde, totul este doar în interes personal. Din punctul meu de vedere echipa înseamnă: " Toți pentru unul și unul pentru toți!" precum "Cei trei mușchetari!" sau "Cavalerii templieri!" De aceea din păcate nimic nu funcționează în limitele principiilor normale, firești, fiindcă acestea nu mai există. Și cum să funcționeze când în față ți se spune ceva, iar în lipsa ta altceva. 

            Mă întreb ce anume îi oprește pe oameni să fie ei?! Durerea... Dumnezeu nu irosește nimic, nici măcar lucrurile rele. Cu toții avem câte o rană și nevoia să fie vindecată. Durerea, bucuria pot fi un lanț de reacții, emoții. Depinde de fiecare dintre noi cu ce alegem să trăim, să simțim și din păcate să ne mințim. Asta face parte din procesul de cunoaștere de sine și de a Îl cunoaște pe Dumnezeu, fiindcă noi suntem mădulare din El. 

             Când adulții se gândesc numai la ei și uită de proprii copii, atunci este cel mai grav lucru pe care îl fac involuntar, dar totuși din egoism. Eu am o vorbă, adulții sunt cei care strică copiii, fiindcă ei uită să mai fie copii. 

            Adevăratul loc care vindecă este familia. Iisus ne învață mai întâi să fim mulțumiți pentru ceea ce avem, să ne rugăm pentru tot ce ne lipsește Tatălui ceresc, căci El ne  zice să venim către El cu orice avem nevoie. 

            Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți, ci ne cere să fim prezenți, dar cum să fim prezenți într-o lume plină de haos și de minciună?!  Drepturi de autor: Enache Ramona Elena