CAZANIA DUMINICII A DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Pentru cei ce nu se îngrijesc de suflet)

 

Frați creștini,

Iisus Hristos, până astăzi, cheamă pe oameni, zicând: „Veniți după Mine!“ (Matei 4, 19). Dar nici un Andrei, Petru, Iacov sau Ioan nu ascultă glasul Lui. Iisus ne cheamă până astăzi, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați!“, dar nimeni nu vine la Dânsul. Ne făgăduiește nouă dumnezeieștile doctorii ale iubirii de oameni, spunând: „Și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28), dar nimeni nu se supune chemării dumnezeiești și nici nu primește vindecarea părintească de păcat. Oare, a slăbit cuvântul lui Dumnezeu și nu mai poate să lucreze în inimile oamenilor, precum lucra mai înainte? Nu! pentru că după cuvântul proorocului Ieremia: „Cuvântul Domnului este tot același ca focul arzător și ca ciocanul care sfărâmă stânca“ (Ieremia 23, 29). Puterea pe care o avea cuvântul lui Dumnezeu când l-a auzit întâi Adam, după aceea Noe, apoi Avraam, Moise, proorocii și după dânșii apostolii, aceeași putere o are și până în ziua de astăzi și până în veci. Până astăzi el arde păcatul ca focul și ca ciocanul sfărâmă împietrirea inimii. Pentru ce, dar, vin atâția păcătoși la biserică, aud cuvântul lui Dumnezeu, însă rămân neîndreptați și mor în păcatele lor? Aceasta, frați creștini, se întâmplă din cauza neîngrijirii de mântuirea sufletelor noastre. De orice lucru stricăcios și de orice lucru de nimic ne îngrijim și ne dăm față de el toată silința, dar pentru mântuirea noastră nu depunem nici o sârguință și nici o grijă.

Ascultați ce ne poruncește Dumnezeu, despre Legea Sa, care trebuie să fie cugetarea inimii și gândirea sufletului nostru, atunci când zice: „cuvintele acestea, pe care ți le poruncesc Eu, astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău“ (Deuteronom 6, 6). Creștine, spune-mi adevărul: cugeți măcar un ceas, în fiecare zi, la învățăturile și poruncile Evangheliei lui Dumnezeu? Te gândești măcar un ceas în fiecare săptămână la poruncile lui Dumnezeu? Tu zici, poate, că te rogi și dimineața și seara. Dar cum este rugăciunea ta? De multe ori, în timp ce gura ta grăiește cuvintele rugăciunii, mintea ta se gândește la diferite păcate, iar tu crezi că te-ai rugat și ai purtat grijă de mântuirea ta. Prin acest fel de rugăciune tu faci un mare păcat. Tu zici, poate, că mergi la biserică. Într-adevăr mergi, dar duci acolo numai trupul tău, iar mintea ta rămâne acasă, la negoțul tău, sau la treburile tale și la grijile tale pământești. Mersi la biserică, dar în loc să-ți ațintești mintea ta la Dumnezeu, vorbești cu cei ce stau înaintea ta și, de multe ori, fără nici o frică, faci și alte neorânduieli în timpul sfintelor slujbe.

„Toate hotărârile și poruncile lui Dumnezeu să le păzești tu, fiii tăi și fiii fiilor tăi“ (Deuteronom 6, 2), ne poruncește Sfânta Scriptură. Creștinilor, spuneți adevărul: învățați voi pe fiii voștri Evanghelia lui Dumnezeu? Le arătați lor câte și care sunt poruncile lui Dumnezeu? Prin proorocul Său, Dumnezeu ne învață zicând: „Să le întipărești în fiii tăi și să vorbești de ele fiilor tăi când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli“ (Deuteronom 6, 7) Legea Domnului deci se cuvine s-o ai în gura ta pentru fiii tăi și când mergi pe drum, și când te culci în patul tău, și când te scoli de pe dânsul. Dar cine din voi grăiește despre învățăturile Evangheliei lui Dumnezeu, când șade în casa sa, sau în casa prietenului său? Cine dintre voi, cugetă la poruncile lui Dumnezeu, când merge pe drum, sau când se culcă în pat, sau când se scoală de pe el? Și pe care din ele le-a păzit, sau pe care le-a călcat? Cine măcar în fiecare zi se gândește la mântuirea sufletului său? Bogatul, dedat la desfătări și la deșertăciuni, niciodată nu-și aduce aminte de ceasul morții lui. Săracul, alergând ici și colo, ca să-și împlinească nevoile de fiecare zi, uită cu totul de ziua Judecății. Meșterul, de nimic altceva nu se îngrijește, decât cum să-și termine mai repede lucrul său și să câștige cât mai mult. La suflet, la viața veșnică, la înfricoșata Judecată, la Împărăția cerurilor și la chinurile veșnice, nimeni nu se gândește, de ele nimeni nu se îngrijește. Mintea tuturor este ațintită la desfătările trupului și la bani, cum grăiește și psalmistul, zicând: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu“ (Psalm 52, 3), însă nu a aflat pe nici unul în acest fel, căci iată „toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul“ (Psalm 52, 4; Romani 3, 10-12). Toată grija și sârguința din zi și din noapte sunt pentru desfătările trupului și pentru deșertăciunile pământești, iar pentru mântuirea sufletului nu este nici o grijă, nici un gând, nici o aducere aminte.

Din această pricină se împietrește inima noastră și nu mai poate primi lumina cuvintelor și învățăturilor lui Dumnezeu. Din această pricină, cuvântul Evangheliei se face în noi neroditor, deși cuvântul lui Dumnezeu este lumină cerească, după cum spune proorocul David, zicând: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele“ (Psalm 118, 105). Când răsare lumina soarelui, dacă află ușă deschisă, sau fereastră la casă, intrând, luminează și încălzește tot ce este înlăuntrul casei, iar dacă nu va afla nici un loc să intre, lumina soarelui se înapoiază și casa aceea rămâne rece și întunecoasă. În fiecare zi se propovăduiește cuvântul Evangheliei lui Dumnezeu, spunându-ne: „Luați seama de voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de îmbuibarea mâncării și de băutură și de grijile lumești și fără veste să vină peste voi ziua aceea“ (Luca 21, 34). Drept aceea „privegheați în toată vremea și vă rugați“ (Luca 21, 36). Iar proorocul Isaia ne spune: „De veți vrea și Mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca; iar de nu veți vrea și nu Mă veți asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăiește“ (Isaia 1, 19, 20). Când vor cădea în auzurile noastre aceste învățături, trebuie să treacă până în adâncul sufletului și să-l lumineze pe el; dar ele nu află nici o ascultare, nici un loc de trecere, pentru că tot sufletul este plin de mândrie și de deșertăciune. De aceea sufletul nostru rămâne neluminat și întunecat, iar inima rămâne rece la cele dumnezeiești, ca ghiața; lumina sfintelor învățături n-a găsit nici un loc prin care să poată pătrunde în sufletul nostru.

Dumnezeu, fiind nemărginit în milostivire, nu vrea moartea celui păcătos, ci întoarcerea lui. Pentru aceasta, milostivindu-se, El îmboldește cugetul nostru, prin Duhul, pe care, zice dumnezeiescul Apostol că Dumnezeu îl trimite în inimile noastre, strigând: „Avva Părinte!“ (Romani 8, 15) mărturisind duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu mai trimite totodată în inimile noastre și pe „Duhul Fiului Său“ (Galateni 4, 6), care strigă nu Avva, adică Părinte, ci „deșteaptă-te tu, cel ce dormi, și te scoală din morți și te va lumina Hristos!“ (Efeseni 5, 14). Îl trimite pe acesta, nu mărturisind că suntem fii ai lui Dumnezeu, ci mustrându-ne pe noi și zicând că suntem fii ai diavolului. Mustrarea cugetului, pe care uneori o simte însuși păcătosul împietrit la inimă, este un glas al Sfântului Duh, care grăiește nu în urechi, ci în inima lui, întrebându-l până când are de gând să trăiască în păcat? Bătrânețele au sosit, boala l-a împresurat, moartea este la ușă; deșteaptă-te din somnul păcatului, scoală-te din faptele cele moarte ale fărădelegilor tale și atunci va răsări în inima ta lumina harului lui Iisus Hristos, precum zice Apostolul Pavel: „Deșteaptă-te tu, cel ce dormi, și te scoală din morți, și te va lumina Hristos!“ (Efeseni 5, 14). Prin aceste cuvinte Duhul adevărului îl cheamă și îl îndeamnă la pocăință. Păcătosul însă își întoarce fața sa și nu primește chemarea glasului Duhului Sfânt. Nebunia păcătosului, care își închide urechile sale la glasul Sfântului Duh, când îl strigă și zice către dânsul: „deșteaptă-te tu, cel ce dormi, și te scoală din morți și te va lumina Hristos!“, este mai mare decât nebunia bolnavului care nu ascultă de doctor și refuză doctoriile pentru vindecarea trupului său. Bolnavul supără pe un om, pe doctorul său; păcătosul întristează pe Duhul cel Sfânt adică pe Dumnezeu. Bolnavul, dacă va muri, pierde o viață vremelnică; păcătosul, dacă va rămâne în păcat, pierde Împărăția cerurilor.

Prin pildele Evangheliei cu cei doi bogați, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat nouă cum pedepsește Dumnezeu pe cei ce nu poartă grijă nicidecum de mântuirea lor și, uitând cu totul că au suflet, nu iau aminte la chemarea și la glasul lui Dumnezeu. Dintre acești doi bogați, unul era stăpânit de grija holdelor, a roadelor, a hambarelor, a desfătărilor trupești; de acestea îi era plină toată mintea și toată inima lui; pentru acestea era toată truda lui, toată grija și toată sârguința lui. „El cugeta în sine și zicea: ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele? Dar și-a zis: aceasta voi face: voi dărâma hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate rodurile mele și bunătățile mele. Și voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani: odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te“ (Luca 12, 17-19). Dar Dumnezeu mustră necugetarea și nebunia lui, zicând: „Nebune!“ Bogatule nebun și fără de minte, te gândești că vei trăi mulți ani, îndulcindu-te de bunătățile tale? Pe neașteptate îți va fi secerată viața ta, căci „întru această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine“, adică în această noapte vei muri; „dar cele ce ai pregătit ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20) Cine le va moșteni? Auziți, frați creștini, cât de înfricoșată i-a fost osânda! Mustrare groaznică, moarte năpraznică, nici un moștenitor. Acesta este sfârșitul celor care adună pentru bunul lor trai și n-au nici o grijă ca. să-și împodobească sufletul lor prin bogăția faptelor bune și a harului lui Dumnezeu. „Așa se întâmplă cu cel ce-și strânge luiși comori, iar nu în Dumnezeu se îmbogățește“ (Luca 12, 21), ne spune Însuși Mântuitorul Hristos.

Celălalt bogat avea masă desfătată, în toate zilele, îmbrăcăminte scumpă, jocuri, cântăreți, desfătare trupească și nemilostivire fără măsură. Împietritul cu inima vedea în fiecare zi pe Lazăr: gol, flămând, și plin de răni, zăcând înaintea porții lui; vedea și câinii care-i lingeau rănile lui, dar niciodată nu i s-a făcut milă de dânsul. Și care i-a fost sfârșitul? A murit bogatul și l-au dus diavolii după aceea în chinurile iadului cu văpăi și foc atât de mare, că setea aprinzând inima lui, se ruga pentru o picătură de apă strigând: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și întingă vârful degetului său în apă și să-mi răcorească limba, căci tare mă chinuiesc în văpaia aceasta“ (Luca 16, 24). În acest chip sunt chinuiți toți cei ce uită de mântuirea lor sufletească și se cufundă în desfătările trupului lor.

Mare și necugetată este nebunia păcătosului! Atâta strădanie și grijă ca să câștige pe pământ case mari și frumoase, în care nu numai că nu știe dacă va locui, dar nici dacă va ajunge să intre în ele; iar pentru locașul cel nefăcut de mână și veșnic, care este în ceruri, el nu are nici o grijă. Cu mii de osteneli și de dureri mari adună bogăție pe pământ, dar pentru cine adună, nu știe; pentru bogăția cea din ceruri, care este veșnică nu are însă niciodată vreo grijă, nici cel puțin nu-i trece prin minte despre ea; pentru trupul cel stricăcios atâta osteneală, iar pentru sufletul cel fără de moarte, atâta disprețuire și atâta nepăsare!

Frați creștini,

Străini suntem toți pe pământul, acesta. Astăzi trăim, mâine murim; astăzi pe pământ, mâine în iad. Oare, cum trebuie să se poarte cel străin în străinătate, când trebuie să se întoarcă în patria sa? Oare, își leagă el inima sa de bunătățile locului străin? Oare, îi fuge vreodată din mintea lui amintirea patriei sale? Pentru ce dar noi, străini fiind în lumea aceasta și așteptând din ceas în ceas mutarea noastră în patria în care sunt părinții, moșii și strămoșii noștri, ne cufundăm și mintea, și inima în bunătățile pământului acestuia și uităm cu totul de patria noastră cea cerească?

Cunoscând deci, frați creștini, cât de păgubitoare este neîngrijirea de sufletul nostru și de mântuirea noastră, să ne gândim cu toată înțelepciunea și să începem de astăzi înainte să ne îngrijim de sufletul nostru și de mântuirea noastră. Să ne aducem aminte în fiecare zi de înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu și de răsplata ce ne așteaptă; de Împărăția cea veșnică și de chinurile cele fără de sfârșit. Să ne cercetăm pe noi înșine, în fiecare zi, și să vedem care poruncă a lui Dumnezeu am trecut-o cu vederea, câtă pocăință am arătat și ce faptă bună am săvârșit. Să nu treacă nici o zi fără să ne gândim la învățăturile cele cu privire la viața cea veșnică, fără să ne grijim de sufletul nostru, fără să ne aducem aminte de Ziditorul și Făcătorul nostru. Astfel viețuind, și ca niște străini socotindu-ne pe acest pământ, să adunăm în cer, ca într-o vistierie veșnică, faptele noastre bune, din această viață trecătoare, pentru timpul când va veni ceasul morții noastre. Atunci, bucurându-ne și veselindu-ne, vom pleca de pe acest pământ străin și cu multe ispitiri și necazuri și ne vom muta în patria noastră veșnică, în locașurile sfinților, în cetele îngerilor, în slava Dumnezeirii, pe care fie ca toți să le dobândim, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Cărui slavă și stăpânire este acum și în vecii vecilor. Amin!