SFÂNTUL IERARH GHELASIE DE LA RÂMEȚ (secolele XIV–XV)

 

Mânăstirea Râmeț din Munții Apuseni, una din cele mai vechi mânăstiri românești, a fost întemeiată pe la începutul secolului XIII de vestiții eremiți ce se nevoiau în peșteri pe valea pârâului cu același nume. În secolele următoare, Mânăstirea Râmeț avea o obște destul de numeroasă și egumeni devotați, care apărau cu multă putere credința ortodoxă în satele românești transilvănene.

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Mânăstirii Râmeț, cinstit ca sfânt în satele din Munții Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinerețe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeț, deprinzând de la cei mai iscusiți eremiți meșteșugul luptei duhovnicești. Apoi, curățindu-și mintea de cugetele cele rele și învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obște și a ajuns vestit egumen al Mânăstirii Râmeț.

În tradiția locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga și împreună postea, săvârșind sfânta slujbă cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere și săvârșea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta și Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mânăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Muntele Râmeț și al sătenilor din Țara Moților. În posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se nevoiau în peșteri și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii. Apoi cobora în mânăstire unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. La fericitul Ghelasie veneau și mulți bolnavi, mai ales cei stăpâniți de duhuri rele, și cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mânăstirii numită Hopați și fiind mare arșiță, încât toți sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune și îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre și se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie”. Mulți săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate și binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, și-a cunoscut dinainte sfârșitul. Deci, rugându-se mult, și-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârșită dragoste, să iubească biserica și să fugă de beție și desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toți, și-a dat sufletul în brațele lui Hristos. În tradiția mânăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii și mulți bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop și a păstorit, atât obștea monahilor de la Râmeț, cât și Arhiepiscopia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din cimitirul mânăstirii. Atunci și craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi și se păstrează cu cinste în sfântul altar, spre mângâierea credincioșilor. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioșilor Părinți.

Pentru sfințenia vieții lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de Sfântul Sinod la 20-21 iunie, 1992, fiind prăznuit la 30 iunie.