POVESTEA MEA... ȘANSA POSIBILITĂȚII! Partea a doua (Continuarea)

 

 autor: Enache Ramona Elena 

           Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți, ci ne cere să fim prezenți, dar cum să fim prezenți într-o lume plină de haos și minciună?!

             Nu sunt ca restul lumii, nu sunt o persoană falsă, spun lucrurilor pe nume, chiar dacă asta înseamnă să îmi atrag multe antipatii și invidii. Nu sunt o persoană plastică socială. Dar eu vreau bărbatul care să vrea, să mă vrea pentru cine sunt și nu pentru versiunea falsă, pe care să o arăt lor, ca să creadă că sunt cine vreau ei să creadă. Viața m-a învățat că oamenii potriviți mie, vor rămâne lângă mine, restul au fost doar lecții, unele de a nu mă transforma ca ei.

          Oamenii ca mine au povești de spus, aduc    cuvintele și faptele la suprafață, pentru a îi face pe oameni să simtă, chiar dacă înseamnă a eșua, important este a încerca și a nu renunța la primul vânt, la prima furtună.

             Cuvintele sunt ferestre către inimă, ele pornesc sau opresc fiece lacrimă... Doar dacă simțirea e profundă și în minciuni și în măști nu se afundă. Când trăiești pentru Iisus și întru Iisus nu este ușor, dar merită să încerci, fiindcă doar atunci ești în armonie și pace cu tine, este vorba de a trăi cu adevărat pentru Iisus și când faci asta ai sentimentul acesta de pace.

          Așa funcționez eu! Nu îmi tai crucea oricât ar fi de grea, fiindcă știu că doar prin ea este drumul către Dumnezeu, chiar dacă de multe ori nu înțeleg de ce umblarea mea cu Dumnezeu e așa de greu pentru mine, sunt așa de slabă și de vulnerabilă. De acum înainte când voi avea acele ghionturi înăuntrul meu, voi asculta și acționa. De reținut, trăind pentru Iisus nu e mereu ușor, dar e mereu corect.

          Nu sunt perfectă, fac greșeli cu nemiluita, dar important este să fii în stare să îți asumi, să îți recunoști greșeala și să nu o mai repeți. Viața, încăpățânarea și frica te pot aduce față în față cu temerile tale și astfel apar blocaje, bariere pe care ți le impui din motive de precauție, protecție.

               Mereu m-am simțit nepotrivită acestei lumi, ca și cum nu aș face parte din ea și atunci când apar oameni care cât de cât îmi seamănă, îmi spun că e prea frumos ca să fie adevărat. Nu fug de oameni, ci de întunericul din ei. Le luminez calea până într-acel punct în care consider că de acolo se pot descarca singuri și în schimb mă blochez pe mine.

              Nu vreau să se întâmple acest fapt, dar aceste reacții au loc cu sau fără voia mea. Urăsc felul de a spune al oamenilor nu stau într-un singur om sau nu stau în acel om. Dacă Dumnezeu ar gândi și acționa la fel asupra noastră, noi am mai exista ca specie umană, cu toate că suntem din ce în ce mai dezumanizați, goi, flămânzi și reci, la fel ca burnița măruntă, pe timp de iarnă.

              Oh, Doamne, dă-mi putere. Ajută-mă să aleg calea care știm amândoi că e bună. Calea care duce spre Tine. 

            Mai rar se întâmplă când două suflete care cunosc aceeași durere, să rămână împreună pentru a își arde flacăra durerii și a simții bucuria și fericirea. Uneori este nevoie ca întunericul să aducă lumina, reușesc aceste suflete să se dezvăluie și apoi fug unul de celălalt, fiindcă au trecut de etapa durerii, urmează schimbarea, transformarea omizii în fluture, fluturele să prindă aripi și să zboare către lumină.

             Poate că sunt o regină a dramelor, care încă nu și-a primit coroana, fiindcă joc prost, interpretez viața în felul meu și nu cum ar trebui. Am tendința de a despica firul în patru, de a nu tăcea din gură atunci când ar trebui să tac, de a nu acționa atunci când ar trebui, de a deranja cu felul meu de a fi.

         Cei care umblăm cu Dumnezeu purtăm la gât, semnul a ceea ce ne-a salvat de noi înșine, când eram căzuți în ispite, crucea de argint, argintul fiind o protecție împotriva entităților și energiilor negative.                Drepturi de autor: Enache Ramona Elena