Pilda Icoanei Vii

 

​Se spune că, pe vremea când Sfântul Tarasie păstorea Constantinopolul, un tânăr pictor a venit la el plângându-se că nu reușește să picteze chipul Mântuitorului așa cum și-ar dori. „Mâna îmi tremură, iar culorile par moarte pe lemn,” spunea el cu amărăciune.

​Sfântul l-a privit cu blândețe și, în loc să-i vorbească despre tehnica picturii sau despre canoane, l-a luat de mână și l-a dus la poarta palatului patriarhal. Acolo, o mulțime de sărmani și bolnavi așteptau hrana pe care Sfântul o împărțea zilnic.

​Sfântul Tarasie s-a aplecat în fața unui bătrân gârbovit, i-a spălat rănile și i-a oferit propria sa mantie. Apoi, întorcându-se către pictor, i-a șoptit:

​— Vezi tu, fiule? Înainte de a așeza chipul lui Hristos pe lemn, trebuie să înveți să-L recunoști în omul de lângă tine. Icoana de pe perete este fereastra către Cer, dar săracul de la ușa ta este Hristos Însuși care te privește în ochi.

​Se spune că, întorcându-se la atelierul său, pictorul nu a mai privit doar spre culori, ci a pictat cu inima plină de dragostea pe care o văzuse la Sfântul Tarasie. Din acea zi, icoanele sale păreau că respiră, căci cel ce învață să miluiască, învață cu adevărat să vadă Lumina.