Tăcerea care dăruiește Lumină: O pildă a Sfinților Sila, Paisie și Natan

 

​În vremurile în care codrii Bucovinei ascundeau asceți cu viață sfântă, un tânăr novice pe nume Ilarion a venit la Sihăstria Putnei, tulburat de zgomotul lumii și de propriile-i gânduri. Îi vedea pe bătrânii Sila, Paisie și Natan trăind în post, rugăciune și o tăcere adâncă, dar nu înțelegea cum pot schimba lumea niște oameni care abia dacă rostesc câteva cuvinte pe zi.

​Într-o zi, tânărul l-a întrebat pe Avva Sila:

— „Părinte, de ce nu predicați mai mult în lume? Oamenii au nevoie de cuvinte mari ca să creadă!”

​Bătrânul Sila a zâmbit cu blândețe, nu a răspuns nimic, ci l-a luat de mână și l-a dus în pădure, lângă un izvor curat. Acolo, Avva Paisie aduna lemne pentru foc, iar Avva Natan copia de mână un manuscris sfințit, sub umbra unui stejar.

​— „Aruncă o piatră în izvor”, îi șopti Avva Sila tânărului.

​Ilarion a aruncat piatra. Apa s-a tulburat, mâlul s-a ridicat de pe fund, iar chipurile lor nu se mai vedeau reflectate în râu.

​— „Vezi tu, frate Ilarion?”, a vorbit în cele din urmă Avva Sila. „Lumea de astăzi este ca acest izvor tulburat de patimi, alergare și vorbe deșarte. Dacă venim și noi cu o furtună de cuvinte, nu facem decât să agităm și mai mult apa. Noi, prin tăcerea rugăciunii, prin smerenia muncii lui Paisie și prin lumina sfintei învățături păzite de Natan, lăsăm ca apa sufletului să se liniștească. Doar în apa liniștită se poate oglindi cerul.”

​Când s-au întors la chilii, Ilarion a înțeles. Cei trei sfinți nu aveau nevoie de predici răsunătoare. Viața lor era predica. Tăcerea lor era rugăciune curată, munca lor era ascultare, iar prezența lor sfințea întregul ținut.

​Gândul zilei: Adevărata sfințenie nu se măsoară în mulțimea cuvintelor rostite, ci în adâncimea păcii pe care o instalezi în inima ta și o dăruiești, fără zgomot, celor din jur.

— Teolog și jurnalist Daniel Caranda