Credinţa o ai în suflet

 

Motto: „Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!”

De obicei, expresia sărac cu duhul este în opinia celor mai mulţi ca fiind un lucru de batjocură, considerând că este vorba de un individ prost, înapoiat mintal, care nu ştie pe ce lume trăieşte. Dar atunci când o auzim în cântările celor nouă fericiri la Sfânta Liturghie, trebuie să ne gândim că Iisus, în Predica de pe munte, ne-a lăsat Fericirile ca lege morală pentru toţi oamenii. Cele nouă fericiri ne apar ca treptele unei scări împărăteşti care are pe prima treaptă smerenia. Expresia sărac cu duhul înseamnă smerit, modest, plin de respect. Omul  smerit vede în realizările sale şi ajutorul lui Dumnezeu. Nu de puţine ori auzim pe câte unul care susţine sus şi tare că dacă nu era el, dacă nu făcea el... nu s-ar fi făcut lucrul acela, dar nu spune că dacă n-ar fi vrut Dumnezeu să se întâmple, nu s-ar fi întâmplat. Se vehicula într-o vreme ideea că oamenii ignoranţi se duc la biserică, cum zicea şi Ilie Moromete, în derâdere, când nevastă-sa, Catrina, se grăbea să meargă la slujba de duminică, -Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, adu Doamne cât mai multe proaste la biserică cu prescure şi colaci! Se vede treaba că smerenia se speriase mult de el. Şi câţi de alde Moromete nu sunt în zilele noastre! La salutul Hristos a înviat! care se foloseşte de creştinii ortodocşi da la Paşti până la Înălţare, în loc de Adevărat a înviat! mi-a fost adresată întrebarea: Credeţi în Înviere, doamnă? I-am răspuns afirmativ, fără ezitare, şi l-am suspectat că nu crede în Dumnezeu. Crede, dar nu crede în popi. Asta e o problemă care trebuie elucidată, pentru că  se-ntâmplă ca şi unele feţe bisericeşti să dea dovadă de lipsă de smerenie. 

În a 9-a carte de Povestiri pentru copii, Arhim. Cleopa Ilie scrie povestirea „Ceapă, usturoi şi ardei”, din care, cel care citeşte, poate să tragă anumite învăţăminte.

„Mare înşelare este a crede cineva că se poate mântui pe sine şi pe alţii fără jertfă, fără osteneală şi fără răbdare. Nimic bun nu putem face în viaţă până nu ne ostenim, până nu răbdăm, până nu lepădăm mândria, mânia, egoismul, îndoiala, frica şi toate patimile care ne stăpânesc. E adevărat, câţi dintre noi nu am vrea să ne mântuim fără osteneală şi ispite, adică în odihnă, sănătate şi îndestulare? Dar aceasta nu se poate. 

Şi dacă te-ai duce în Australia şi-n America, şi-n China, tot draci şi ispite sunt şi trebuie să te osteneşti şi să te lupţi, dar şi Dumnezeu este de faţă. Unde te-ai duce,trebuie să te lupţi cu tine şi să ai rugăciune şi răbdare. Trebuie să-ţi vezi păcatele tale şi nu pe cele ale altora.

A fost odată un călugăr tânăr, care a intrat în mânăstire la 20 de ani. Şi era mânios, iubitor de slavă deşartă şi de haine împodobite. Deşi duhovnicul lui îl sfătuia întotdeauna, el nu putea să se lase de obiceiul cel rău. Se silea, după puterea lui,  să se stăpânească, dar era biruit de mânie şi se certa cu fraţii.

Şi stând el în mânăstire vreme de cinci ani, s-a împrietenit cu un frate care era asemenea lui, supărat de gânduri şi mândru, şi s-au învoit amândoi să meargă la Ierusalim să se închine şi, după cum ziceau ei, să se sfinţească. Dar dorinţa lor era din îndemnul diavolului, care îi amăgea ca să-şi piardă vremea mântuirii. Şi a spus tânărul călugăr bătrânului său duhovnic să-i dea voie să meargă împreună cu acel frate la Ierusalim, ca să se închine. Dar bătrânul i-a zis:

-Şezi, fiule, şi rabdă în chilia ta; plânge-ţi păcatele şi fă-ţi canonul  fără tulburare şi nu te face ca aceia care au pierdut pe Dumnezeu prin întâlniri şi aleargă prin multe locuri şi se primejduiesc. Căci să ştii, fiule, că Dumnezeu este fără margini şi stăpânirea şi mila Lui sunt pretutindeni, după cum zice scriptura: “ aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.”Şi să nu crezi că numai în Ierusalim se află Dumnezeu, sau numai în biserici frumoase şi împodobite cu stâlpi de marmură şi podoabe aurite. El locuieşte în fiecare biserică şi paraclis şi se află pretutindeni. Căci spune Sfânta Evanghelie: “ Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijjlocul lor.”

Dar călugărul cel tânăr nu s-a înduplecat şi l-a rugat pe părintele său să-i dea voie să se ducă la Ierusalim ca să se închine şi să se sfinţească. Atunci bătrânul, văzând încăpăţânarea lui, i-a zis: -Du-te la chelar şi spune-i să-ţi dea o ceapă, un usturoi şi un ardei roşu.

Şi aducând călugărul cel tânăr cele cerute, bătrânul le-a înfăşurat într-o basma pe care a înnodat-o de trei ori şi i-a dat-o, zicând:- Ia aceasta şi păzeşte-o bine. Şi când vei ajunge aproape de Ierusalim, scoate-o din traistă şi pune-o în sân. Şi s-o ai cu tine peste tot unde te vei închina. Iar când te vei duce la râul Iordan, să o înmoi în apă şi să mi-o aduci înapoi.

Atunci tânărul le-a luat şi a plecat la Ierusalim, făcând după cum i-a cerut bătrânul. Iar după trei luni s-a întors la mânăstire, arătându-se acum că are evlavie şi umilinţă. dar după puţine zile iarăşi a început să se mânie, să se certe şi să se împodobească. Iar după ce l-a răbdat de câteva ori, bătrânul i-a zis cu linişte.-Dă-mi cele pe care ţi le-am dat când te-ai dus la Ierusalim!

Şi arătându-le, bîtrânul a zis:-Ce sunt astea?

-Ceapă, usturoi şi ardei, i-a zis călugărul. Atunci bătrânul a luat ardeiul şi i-a zis:-Ia şi mănâncă din el, nu cumva nu arde?

Iar călugărul cel tânăr, gustând, şi-a ars gura şi s-a repezit după apă, zicând:-Aoleu, este din cei foarte iuţi!

Atunci bătrânul suspinând, a zis:-Vai, vai, vai! Ceapă, usturoi şi ardei s-au dus la Ierusalim şi la Iordan, şi tot aşa au venit înapoi, neschimbându-se deloc!

Atunci călugărul cel tânăr şi-a venit în sine, dându-şi seama că nu l-a ajutat călătoria făcută şi nu s-a sfinţit închinându-se la Locurile Sfinte. Atunci a plâns cu amar şi a zis în sinea lui:” Precum sfinţenia Ierusalimului n-a schimbat ceapa, usturoiul şi ardeiul, tot aşa nici eu nu mi-am schimbat răutatea, viclenia şi obişnuinţa cea rea”. 

Şi a cunoscut că fără de silinţă şi nevoinţă până la sânge, omul nu poate să dobândească fapta cea bună. Şi, ducându-se, a scris pe cei patru pereţi ai chiliei sale: “ ceapă, usturoi şi ardei”, şi a zăbovit şase zile şi şase nopţi cugetând la acestea:” Ceapă, usturoi şi ardei m-am dus la Ierusalim şi ceapă, usturoi şi ardei m-am întors înapoi!.”Şi de fiecare dată când îi venea să se mânie, îşi aducea aminte de ceapă, usturoi şi ardei. Şi aşa, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile bătrânului, a biruit patima mâniei, a grăirii împotrivă şi a împodobirii trupului., şi s-a făcut călugăr iscusit.”

Aşa fac şi unii dintre noi, uitând că în suflet trebuie să avem credinţa,  la biserica din sat nu vin, dar  se duc în fel de fel de pelerinaje  „ceapă, usturoi şi ardei,” şi se întorc aşişderea.

Prof. Georgeta Tudor