Vieața și scrisul lui

 

Sub numele lui Diadoch al Foticeei e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărțită într'o sută de capete. Încă din veacul al 7-lea, Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim citează din această scriere și il socotesc ca autor pe Diadoch, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoch, episcop al Foticeei din Epirul vechiu, care la anul 458 semnează împreună cu alți ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunțându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.¹

Altceva nu se știe despre vieața acestui ierarh, care a trebuit să fie un mare ascet și un adânc cunoscător al tainelor vieții mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s'a bucurat de o deosebită prețuire în timpul de după el, cum arată mulțimea manuscriselor în cari s'a păstrat.

Dela el a mai rămas și o «Vedere",² în care, în forma unui dialog purtat în vis între el și Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ și în vieața viitoare.³

Scrierea lui amintită în 100 capete nu e tipărită in Patrologia lui Migne, decât într'o traducere latină,⁴ măcar că un text grec al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneția, în Filocalia.⁵

Această scriere este un tratat complet asupra vieții duhovnicești, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămurește mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monachală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice și a marilor certe hristologice, nici învățătura despre trăirea creștină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are și o parte polemică, în care respinge învățături greșite.

După Diadoch scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1-2). El face deosebirea între „chipul" lui Dumnezeu în om și „asemănarea" cu El. (Cap. 4, 88). Prin păcatul strămoșesc „chipul" dumnezeesc s'a întinat, s'a spălăcit. Harul Botezului curăță „chipul", îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și „asem a narea". Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n'o simțim. „Asemănarea" începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o vieață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în „asemănare", în dragoste, ni se face și harul „simțit". „Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții. Dar își acopere prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe insă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărîrea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într'un chip tainic cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeesc își arată dulceața sa mintii" (cap. 77).Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renașterii, dintre cari unul covârșește pe celalalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înoește chiar în apă și luminează toate trăsăturile sufletului,adică„chipul",îndepărtând toată sbârcitura păcatului nostru. Iar celalalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este „asemănarea". Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească așa zicând peste chip, asemănarea" (cap. 88).

Prin această deosebire Diadoch vrea să combată Masalianismul. Pentru acesta harul și experiența prezenții harului erau identice. Abia această experiență este o dovadă că omul este eliberat de păcat și de diavol. De aceea, prețuind exclusiv rugăciunea, ca mijloc al experierii harului,nesocoteau taina Botezului ca mijlocitoare a harului care șterge, fără să avem conștiința, păcatul din noi. Cei ce combăteau Masalianismul(mai ales Marcu Ascetul și Diadoch al Foticeei), prețuind ca și adversarii lor trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul" lui Dumnezeu, de „asemănarea" cu Dumnezeu, pentru a putea distinge și harul Botezului, care restabilește acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conștientă a harului, care realizează treptat „asemănarea" nu numai prin rugăciune, cum ziceau Masalienii, ci prin sforțările cu voia spre toată virtutea.

Porniți pe calea deprecierii Botezului și a harului nesesizat de conștiință, dăruit prin această taină, Masalienii afirmau că Botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci in omul botezat sălășluește și harul și păcatul, și Duhul Sfânt și diavolul.

Această teorie o respinge Diadoch, arătând că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, dela Botez înăuntrul lui se sălășluește harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său;iar diavolul îl influențează numai dinafară, prin mustul trupului și prin simțurile lui. „Unii au născocit că atât harul cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului cât și duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele protivnice. Eu însă am înțeles din dumnezeeștile Scripturi și din însăși simțirea mintii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune dinafară iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile mintii înspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, așa după Botez stăpânește asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului și după Botez, ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulcețurilor neraționale, prin mustul trupului" (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălășluește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l dela dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, cari ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălășluește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorînd dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul... De aceea harul, prin simțirea minții înveselește trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoștință; iar dracii, prin simțurile trupului robesc sufletul, îmbiindu·l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinții" (cap. 79).

Vieața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimenea nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simțirea inimii" (cap. 16). Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate.Dar chiar înainte de aceasta trebue să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu multă luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge l a dragostea desăvârșită, in care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubește pe Dumnezeu, crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire, nu are nici credința, pe care crede că o are" (cap. 21).

După curățirea de patimile trupești, lucrare în care rol mare are ascultarea și înfrânarea, trebue să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. „Cei ce se nevoesc trebue să-și păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze in cămările memoriei, iar pe cele urîte și drăcești să le arunce afară din visteriile firii" (cap. 26). „Dar numai Duhul Sfânt poate curăți mintea cu adevărat. Căci stralucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeți"(I Tesaloniceni 5, 19) (cap. 28).

Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se rapoartă la cele nevăzute și dumnezeești, ca simțurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). „Simțirea aceasta a minții", sau a „inimii", sau a „sufletului", nu trebue înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimenea să nu nădăjduiască, auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr'o gustare negrăită mângăierea dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentrucă acum umblăm prin credință, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului" (cap. 36, vezi și 37, 38), „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeească, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimenea nu se îndoește. Căci așa devine când puterea sufletului biruește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într'o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului, ne învață limpede dumnezeescul Pavel,spunând că acela se preface in înger al luminii" (cap. 40).

Dar înaintarea aceasta în vieața duhovnicească, spre nepătimire, dragoste și vedere tainică, nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci și Satana mângăie sufletul printr'o simțire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el". Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean" (cap. 31, 32),

Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngădue Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit" (cap. 77).

Diadoch are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog" și „gnostic". Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeești, care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoștinții", al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7-11).

„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Villen-Rahner (Op. c. 223), este că vieața duhovnicească apare dela început până la sfârșit ca o „trăire" și că la orice pas se vorbește de „experiență"... Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot așa de potrivită este însă observația că „Diadoch aparține teologiei de sentiment, direcția pietății răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este Masalianismul". Trăirea mistică de care vorbește Diadoch nu poate fi identificată pur și simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte „simțirea minții" este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.⁶