Autorul și conținutul scrierii

 

Autorul scrierii numite «Scara», pe care o publicăm într-o traducere nouă în acest volum, s-a născut scurt timp înainte de anul 579 și a trăit pînă în jurul anului 649. A fost deci contemporan cu sfîntul Maxim Mărturisitorul¹. Autorul «Vieții» lui pe scurt, călugărul Daniil din Mînăstirea Raith, declară că nu se cunoaște patria de origine a sfîntului Ioan Scărarul, dar Meletie, Arhiepiscopul Atenei, în «Istoria Bisericească» spune că ar fi fost de obîrșie din Palestina. După Daniil din Raith, tînărul Ioan a intrat în Mînăstirea din Muntele Sinai la vîrsta de 16 ani. Din faptul că pînă la vîrsta aceea își făcuse o educație solidă în toate științele timpului (έγχοχλίψ σοψία), Veniamin Costache deduce că trebuie să se fi născut dintr-o familie mai înstărită². Aleasa lui pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar petrecerea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Insă cu vremea, numele de Scărarul, provenit de la calitatea de autor al «Scării», le-a copleșit pe celelalte două.

In mînăstire a avut ca povătuitor pe bătrînul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la cinci mile de mînăstire, unde s-a închinat vieții de liniștire vreme de 40 de ani. Spre sfîrșitul vieții a fost rugat să primească postul de egumen al Mînăstirii Sinai³. In timpul cît conducea și îndruma pe monahii din mînăstire pe calea desăvîrșirii a alcătuit scrierea «Scara», la rugămintea egumenului Ioan al Mînăstirii Raith, aflată la 60 de mile de Mînăstirea Sinai, lîngă Marea Roșie, la locul celor 12 izvoare și 70 de finici, lîngă care și-au așezat pentru o vreme tabăra izraelitenii, după ieșirea din Egipt⁴.

Ioan de Raith a cerut lui Ioan Scărarul să dea monahilor o regulă scrisă după care viețuind să urce spre cer ca pe o scară asemenea celei văzute de Patriarhul Iacov în vis. Dar autorul «Scării», descriind urcușul ca trecînd prin treizeci de trepte, s-a gîndit cu deosebire la cei treizeci de ani de viață ai Mîn- tuitorului dinainte de începerea activității publice⁵. De aceea ea e împărțită în 30 de «Cuvinte».

Primele trei «Cuvinte» sînt ca un fel de introducere în care se descrie lepădarea călugărului de lume prin intrarea în viața monahală, dezlipirea lui sufletească de lume (despătimirea) și înstrăinarea de ea. In Cuvîntul IV se descrie prima virtute a călugărului, care este ascultarea. Cuvintele V, VI și VII sînt închinate pocăinței și anume: Cuvîntul V, pocăinței în general, Cuvîntul VI, necontenitei gîndiri la moarte, ca susținătoare a pocăinței, iar Cuvîntul VII, plînsului neîncetat pentru păcate, pricinuitor al unei bucurii înalte. Incă din aceste Cuvinte, se vede că Ioan Scărarul nu privește treptele urcușului ca niște stări care pot fi lăsate în urmă, ci ca niște stări permanente. Aceste stări sufletești alcătuiesc un tot și el trebuie adîncit continuu toată viața. Sau fiecare din aceste stări trebuie menținută și adîncită, și în măsura în care e mai adîncită, le cuprinde tot mai mult și pe celelalte. Așa, despre ascultare, autorul zice : «Cei ce se supun cu simplitate în Domnul, străbat drumul cel bun, necunoscînd în ei prin iscodire amănunțită, viclenia dracilor» (Cuv. IV, capit. 12). De aceea aproape despre fiecare treaptă autorul spune că cel ce o menține și o desăvîrșește se poate desăvîrși chiar și numai prin ea. Astfel autorul nu tratează aproape nici una din trepte, fără să pomenească și de altele, despre care va trata în mod special în «Cuvinte» ulterioare, sau despre care trata în «Cu- vinte» anterioare. Vorbind despre ascultare, el vorbește totodată despre smerenie și critică slava deșartă (Cuv. IV, cap. 4 ; Cuv. IV, cap. 39), despre care se va vorbi mai special în următoarele «Cuvinte» (Cuv. XXV, Cuv. XXI).

De aceea, deși în general scrierea descrie cele opt patimi și modul de a le veșteji și de a le înlocui cu virtuțile contrare, totuși nu le descrie nici în ordinea clasică cunoscută și nici nu le reduce numai la caracterul lor general, ci le tratează într-o ordine întrucîtva schimbată și sub diferite aspecte. Creșterea duhovnicească are caracterul unui urcuș mai mult în sensul unei intensificări în spiritualitatea totală și caracterul unui urcuș pe trepte diferite în sensul unei treptate ieșiri în relief cînd a unora, cînd a altora din aspectele diferite ale virtuților cuprinse potențial în starea totală a sufletului ce se mișcă spre Dumnezeu.

Se poate spune că autorul socotește că preocuparea principală a călugărului în ce privește trecutul trebuie să fie pocăința pentru păcate, iar grija lui în prezent și în tot viitorul trebuie să fie ascultarea, singura care îl ferește de alte păcate.

Păcatele reprezintă coborîrea spiritului la lume și la trup, căderea din legătura cu Subiectul dumnezeiesc, nesfîrșit în viață și în iubire ; adică, căderea lui la preocuparea cu obiectele și îngustarea și îngroparea lui potrivit cu mărginirea și grosimea lor. In toată scrierea e o mare credință în suflet și o valorificare a înfrînărilor și durerilor trupești, inclusiv a morții, ca mijloace ale creșterii duhovnicești. Desprinderea de păcatele din trecut și ferirea de cele viitoare e temelia pe care are să se clădească toată creșterea spirituală a omului. Ea constă propriu-zis într-o curățire sufletească și trupească, care face pe om transparent pentru Dumnezeu, capabil de legătura cu Dumnezeu.

După cele 7 «Cuvinte», care se ocupă cu lepădarea de lume, cu ascultarea și pocăința pentru păcate, urmează cîteva «Cuvinte» care tratează despre virtuțile legate de ascultare și de pocăință : despre nemîniere și blîndețe (Cuv. VIII), despre neținerea de minte a răului (Cuv. IX), despre clevetire (Cuv. X), despre vorbărie și tăcere, care stau în legătură pozitivă sau negativă cu clevetirea (Cuv. XI), despre minciună, care stă și ea în legătură cu clevetirea și cu multa vorbire (Cuv. XII), în sfîrșit despre trîndăvie (Cuv. XIII), care e ca un fel de cauză a vorbăriei, a clevetirii și a minciunii. Toate acestea sînt opuse ascultării și pocăinței pentru păcate, sînt ghiulele legate de picioare în mersul «spre curățirea spirituală, care pozitiv se înfăptuiește prin smerenia ascultării și prin pocăință.

In ordinea obișnuită a patimilor, după lăcomia pîntecelui e pusă desfrînarea, iar după ea iubirea de arginți, apoi mînia, întristarea și trîndăvia, după care urmează slava deșartă și mîndria. In «Scara», precum am văzut, trîndăvia e pusă înaintea lăcomiei pîntecelui și a iubirii de arginți, la fel mînia (și opusa ei, nemînierea), pentru că sînt văzute în legătura lor negativă cu ascultarea, care e virtutea de căpetenie a călugărilor. Cînd se au în vedere creștinii în general, se poate pune înainte lăcomia pîntecelui, desfrînarea, iubirea de arginți, mînia, pentru împiedicarea de la satisfacerea acestora și întristarea pentru lipsa materiilor lor și apoi trîndăvia ca descurajare de pe urma silințelor fără succes de a le satisface.

In «Scara» deci, abia după trîndăvie e pusă ca efect lăcomia pîntecelui (Cuv. XIV). Imediat după ea se vorbește despre curăție, înțeleasă în mod principal ca neprihănire trupească, dat fiind că lăcomia pîntecelui aduce după ea desfrînarea (Cuv. XV).

In «Cuvîntul» următor (XVI) se vorbește apoi despre iubirea de arginți și tot în el despre milostenie, care trebuie opusă patimii lăcomiei de bani și de avuție. Iubirea de arginți nu se opune, în calitatea ei de iubire de obiecte materiale și trecătoare, numai legăturii cu Dumnezeu ca Persoană de nesfîrșită iubire, ci și legăturii nestingherite cu subiectele omenești, cu semenii noștri. Aci autorul arată că lepădarea de lume și aspra înfrînare și suportarea bucuroasă a greutăților nu înseamnă o disprețuire a oamenilor ,și nici măcar a lumii, ci o legătură curată cu oamenii și o privire curată a lucrurilor, ca făpturi ale lui Dumnezeu, în orizontul sensului lor infinit și a valorii lor netrecătoare în Dumnezeu. «Bărbatul neagonisitor e curat în rugăciune. Dar cel iubitor de agoniseală se roagă chipurilor materiale». Cel din urmă nu intră cu mintea dezmărginită în legătură cu Subiectul dezmărginit în puterea și în iubirea Lui, ci se mărginește între granițele obiectelor și toate le atrage în mărginirea sa egoistă, creînd ziduri și dușmănii între sine și semenii săi. Iubirea de arginți e poarta închisă în fața oricărei spiritualizări, înțeleasă ca relație iubitoare cu Dumnezeu și ca pătrundere adîncă și iubitoare în sensul și în realitatea tuturor făpturilor, persoane și lucruri. «Iubirea de arginți este și se numește rădăcina tuturor relelor (păcatelor). Căci ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, des- părțiri, dușmănii, vrajbă, ținerea de minte a răului, nemilostivirea și uciderea» (Cuv. XVI, cap. 23).

Indata dupa iubirea de arginti si de opusa ei , milostenia se vorbește în «Cuvîntul» XVII despre nesimțire, sau despre moartea sufletului. Căci iubirea de arginți învîrtoșează de fapt sufletul, îl împietrește, îi ia mobilitatea simțirilor de milă, de înțelegere, de zbor în iubirea de Dumnezeu și de deschidere spre semeni, alte izvoare actuale sau potențiale ale iubirii. Nu fără rost, după această închidere în nesimțire se tratează despre un mijloc de a o birui, care e «cîntarea bisericească împreună cu alții» (Cuv. XVIII). Aceasta ajută la priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginți asociată cu alipirea pătimașă la lume, la viața de plăceri, dacă nu e înfrînată, naște lașitatea, sau lașitatea o naște pe aceea. De aceea despre ea se tratează în «Cuvîntul» imediat următor (XX).

Se poate spune astfel că pînă aci scrierea s-a ocupat cu 2 teme, sau mai bine zis cu 2 grupe de teme : în primul rînd cu desprinderea generală de lume în ceea ce are ea păcătos, cu pocăința pentru păcatele săvîrșite din alipirea la lume și cu ascultarea pentru evitarea păcatelor viitoare, dar și cu un șir de păcate mai parțiale, care se opun pocăinței și ascultării. În al doilea rînd, cu modul trupesc al alipirii la lume, adică cu lăcomia pîntecelui, cu iubirea de avuție, cu nemilostenia și cu nesimțirea, provenite din cele dintîi, și cu milostenia și cîntarea în comun lui Dumnezeu, care se opun egoismului trupesc al acelor patimi.

Urmează ca o a treia temă, sau grup de teme, încîntarea omului de sine însuși : slava deșartă, mîndria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sînt o altă formă mai subțire, mai diavolească a egoismului, a desprinderii din legătura cu Dumnezeu și cu semenii ca izvoare ale iubirii și deci ale vieții. Acestora li se opune blîndețea și la o treaptă mai înaltă, simplitatea și nevinovăția (Cuv. XXIV), dar mai ales smerita cugetare (Cuv. XXV).

Se tratează în sfîrșit ca o a patra temă, sau grup de teme, despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta e o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în fiecare împrejurare și a răului ce trebuie evitat, care de multe ori se maschează în bine. Ea se naște din faptul că sufletul și-a cîștigat o stare de nepătimire, de judecată cumpănită, obiectivă, nelăsîndu-se înșelat de cine știe ce preferință pătimașă ascunsă, în judecarea și alegerea faptei ce trebuie făcută. Ea stă, de aceea, în legătură cu o liniște a sufletului, cu o neturburare a lui de vreo ispită sau pasiune (Cuv. XXVII). Numai în liniștea aceasta se poate menține sufletul într-o rugăciune curată și prelungită (Cuv. XXVIII). Liniștea aceasta e un aspect al nepătimirii, care la rîndul ei e o inundare a sufletului de lumina și de curățenia cerească (Cuv. XXIX). Acum ies la iveală în toată puterea lor : credința, nădejdea și dragostea ca legături culminante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX). Cu deosebire iubirea reprezintă treapta prin care scara se reazimă pe deschizătura cerului, prin care primește Hristos pe cei ce s-au curățit și s-au pocăit în brațele Sale, sau la pieptul iubirii Sale nesfîrșite. Căci în iubire, ei sînt deplin uniți cu Hristos pentru totdeauna.

Deci ultimele cinci trepte reprezintă umplerea sufletului de lumina, de pacea, de puterea și de iubirea lui Dumnezeu, ca roduri ale eforturilor de pe treptele inferioare, prin care s-a desprins în general de lume, de alipirea la ea prin lăcomia de toate felurile, ca și de închiderea în sine prin mîndrie. Despre iubire, autorul «Scării» zice : «Cel ce încearcă să vorbească despre dragoste, încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuși. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte, e primejdios și greșit celor ce nu iau aminte. Cuvîntul despre iubire e cunoscut îngerilor, dar și acelora, prin iluminarea dumnezeiască. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voiește să dea definiția Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul din adîncul oceanului» (Cuv. XXX, cap. 2). Iar despre nepătimire zice : «Cel ce s-a învrednicit de nepătimire, Îl are, cît este în trup, pe Dumnezeu însuși în sine, ca cîrmaci în toate cuvintele, faptele și gîndurile sale. De aceea simte înăuntru, prin iluminare, voia Domnului, cum ar auzi un glas, și se află ridicat mai presus de toată învățătura omenească» (Cuv. XXIX, cap. 15). «Dragostea, nepătimirea și înfierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul și flacăra se unesc într-o singură lucrare, așa să le înțelegi și pe acestea» (Cuv. XXX, cap. 4). Nepătimirea este «cerul pămîntesc» (Cuv. XXIX), adică pămîntul umplut de lumina și de lucrarea cerească a Sfîntului Duh, este ființa omenească schimbată la față, ca trupul Domnului pe Tabor. Ea e «desăvîrșirea fără capăt» a celor desăvîrșiți; ea nu ajunge niciodată la o margine, căci sporește neîncetat în nepătimirea sau în curățirea nesfîrșită a bunătății și iubirii lui Dumnezeu.

Într-un cuvînt, urcușul spre Dumnezeu al omului credincios e un urcuș spre delicatețea și sensibilitatea fără sfîrșit a omenescului din el.

Dacă în celelalte scrieri duhovnicești ale sfinților părinți sfaturile privitoare la curățirea de patimi sînt în general risipite in sentințe amestecate cu reflexiuni despre înălțimea puterii și iubirii lui Dumnezeu, despre contemplarea Lui în natură, despre dulceața unirii cu El, «Scara» constă, în partea covirșitoare a ei (în 27 de Cuvinte), în orînduirea sistematică a acestor sfaturi, potrivit urcușului duhovnicesc al omului credincios și într-o foarte concretă precizare a lor. Ea este prin aceasta o călăuză concretă a celui ce vrea să crească duhovnicește. Poate de aceea ea lasă impresia unei povățuiri foarte rigu- roase, sau chiar este foarte riguroasă. Totuși ea nu e lipsită nici de o largă înțelegere a neputinței omenești și a marii varietăți a gradelor de putere cu care sînt înzestrate ființele omenești. Să dăm un exemplu : «Unii fericesc pe cei ce s-au lepădat de lume, cu o simțire de fameni din fire, ca pe unii ce s-au izbăvit de tirania trupului; dar eu fericesc pe cei ce se fac fameni în fiecare zi, care se taie împrejur pe ei înșiși cu gîndirea ca cu un cuțit»( Cuv. XV, cap. 167) ; adică îi fericește pe cei ce sînt mereu ispitiți și mereu biruiesc ispita, mai mult decît pe cei ce nu mai simt ispita. Sau mai mult : «Am văzut pe unii căzînd fără de voie și am văzut pe alții voind să cadă cu voia, dar neputînd. Și i-am deplîns pe aceștia mai mult decît pe cei ce cad în fiecare zi ca pe unii ce doresc mirosul urît, dar nu-l pot simți» (Cuv. XV, cap. 18). Ea asigură și pe mireni că se pot mîntui printr-o viață moderată, dar cinstită : Toate lucrurile bune ce le puteți face, faceți-le. Nu defăimați pe nimeni, nu furați de la nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urîți pe nimeni, nu mințiți pe nimeni..., pătimiți cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală... De veți face așa, nu veți fi departe de Împărăția cerurilor» (Cuv. I, cap. 38).

În general, «Scara» e o îmbinare între asprimea sfaturilor pentru cei tari și înaintați duhovnicește, și blîndețea contrară pentru cei mai puțin tari și pentru începători. Această îmbinare se arată și în expresiile paradoxale în care autorul e mare meșter. Astfel, în ea se vorbește de «plînsul pricinuitor de bucurie» (Cuv. VII), de «ura nepătimașă» a lumii (Cuv. III, cap. 19), de «nevoința aspră, strîmtorată și ușoară» (Cuv. I, cap. 18), de «trista și strălucitoarea smerită cugetare» (Cuv. I, cap. 3), de «nefricoasa simțire a morții» (Cuv. VI, cap. 16), de «pocăința ca lipsirea neîntristată de orice mîngîiere trupească» (Cuv. VII, cap. 5). În general autorul se dovedește un subtil cunoscător al complicatelor stări sufletești la care ajung feluritele firi ale oamenilor. Scrierea lui este o extraordinar de bogată analiză a tuturor acestor stări. Ea întrece tratatele moraliștilor francezi, prin bogăția, profunzimea analizelor, dar mai ales prin puterea de angajare a sufletelor pe calea îndreptării și a desăvîrșirii.

Caracterul practic, precis, complex și în general aspru și eficient al remediilor recomandate pentru desăvîrșirea omului de această scriere, a făcut să fie considerată ca cel mai potrivit ansamblu de reguli pentru normarea vieții monahale. În cele mai multe din practicile vieții călugărești se străvăd dispozițiile «Scării».

Să menționăm că la cele 30 de «Cuvinte», adresate călugărilor, autorul adaugă un «Cuvînt către păstor», adică, către părintele povățuitor al călugărilor, mai ales al celor începători, dat fiind că în toate cele 30 de «Cuvinte» adresate călugărilor se presupune călăuzirea lor de către un astfel de povățuitor, sau de egumenul mînăstirii. Acest «Cuvînt» poate fi în multe privințe o călăuză pastorală și pentru orice preot. «Nu e învățător vrednic de admirație cel ce face înțelepți pe copiii învățați, ci pe cei neînvățați și neînțelepți» (Cap. V). «Dacă ai ochi în stare să prevadă furtunile pe mare, spune-o aceasta limpede celor aflați în corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundării corabiei, odată ce ți s-a încredințat de toți cîrma ei» (Ibid.).

Ultima parte a acestui «Cuvînt» e o laudă a lui Ioan, egumenul Raithului, care ceruse egumenului de la Sinai să întocmească această regulă pentru viața călugărească.

Iată cum descrie Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, valoarea ei pentru viața călugărilor, ca și polivalența sensurilor ascunse în cuvintele ei în «Cuvîntul înainte» al traducerii românești a «Scării» tipărită de el la 1814 : «Alcătuirea cărții este foarte iscusită și foarte înaltă și subțire la noime (înțelesuri). Că născătorul ei, desăvîrșit fiind întru toate învățăturile filozofiei cei din afară, s-a făcut asemenea și întru fapta bună (virtutea) cea lucrătoare și întru cea văzătoare pe cît este cu încăpere (cu putință) firii omenești, după ce s-au dat la viața sihăstrească (isihastă, a liniștirii). De unde a cunoscut cu lucrul toate războaiele și toate vicleșugurile și toate măiestriile și toate meșteșugurile dracilor și toate lucrările patimilor, ale celor trupești și ale celor sufletești. Așișderea și toată starea faptelor celor bune (a virtuților) și așezările și îndemînările și neîndemînările și obiceiurile oamenilor prea cu deamăruntul și prea cu subțirătatea. Pentru aceea ca un prea luminat întru amîndouă și prea iscusit a scris învățăturile sale așa de subțiri și cu greu de înțeles, urmînd întru alcătuirea ritoricii pre sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, cît și cei ce au adăugat scoliile pre la multe locuri cu îndoială zic : «Mi se pare că aceasta zice părintele». Pentru aceasta văzînd-o cît este de grea și ne lesne fieștecui de înțeles, ne-am silit în tot chipul cît s-a putut a se tălmăci mai luminat și mai descoperit, uneltind limba potrivită vremii și neamului românesc».

«Că atîta de multe și mult împistrite chipuri are întru dînsa și atîta mulțime de noime și de pricini (de teme), prin care poate să îndrepteze și pre omul cel dinăuntru și pre cel din afară al celui ce o va unelti (folosi) cu sîrguință și cu luare aminte, cît putem a zice : că mai cu lesnire este a număra cineva stelele cerului decît să le povestească pre acestea cu deamăruntul. Pentru aceasta cu îndrăzneală zicem : că precum pîinea este decît toate celelalte bucate mai de nevoia trupului, așa este cartea aceasta celui ce poftește mîntuirea sa, decît toate alte cărți părintești. Și precum luna pre stele, așa și aceasta pre acelea covîrșește. Și precum decît celelalte simțiri care sînt întru om, vederea este mai lucrătoare, așa aceasta este mai lucrătoare decît acelea la mîntuirea omului. Că aceasta povestește toate prea sfintele voi ale lui Dumnezeu, mult decît acelea mai minunat și mai luminat. Și este nu numai monahilor, ci și mirenilor prea bun indreptariu și canon prea cu deamăruntul, care povățuiește pre toți către cele cuviincioase. Și aduce pre cei ce o citesc pre dînsa, prin învățăturile ei cele înțelepte către umilință și către plînsul cel curățitor de toate întinăciunile cele trupești și sufletești. Că nu este cu putință a povesti limba omenească după vrednicie darurile ei cele minunate cu care răsplătește ea cititorilor și îndrăgitorilor ei».

«Și citiți-o des și cu luare aminte, că negreșit ea este oarecare toiag mozaicesc, prin care veți putea desface marea vieții acesteia cei mult învăluite și a patimilor celor înviforîtoare, și fără de primejdie o veți trece și pre faraon cel gîndit, adică pre diavolul, întru dînsa îl veți vedea cufundat, ca și Israel cel de demult pre Egipteni. Ea este mană simțirilor sufletului celor amărîte de patimile și de valurile vieții acesteia ; liman care izbăvește pre cei ce scapă la cetirea ei și-i slobozește de cufundarea în păcatele cele mult înconjurătoare și-i face pre dînșii să înoate fără de primejdie apele vieții acesteia cele mult turburate spre pămîntul făgăduinței întru care tot sufletul cel iubitoriu de Dumnezeu intrînd poate să secere mănunchele fericirii cei deapururea vecuitoare ; scara aceea pre carea o au văzut Iacov cel de demult, al căreia căpătîi ajunge pînă la ceriu, întru carea Dumnezeu este întărit, pre carea îngerii să pogoară ca niște duhuri slujitoare pentru cei ce vor să moștenească mîntuirea, iar sufletele celor ce se mîntuiesc printr-însa să suie și Dumnezeu le primește și întru Împărăția Sa le sălășluiește ; și sorb ceresc este ea, care poate să tragă pre suflet dintru adîncul păcatelor, precum acela apa din fundul mării și să le puie înaintea lui Dumnezeu curățite de toată întunecimea».

Însemnătatea pe care a avut-o «Scara» în viața călugărilor și chiar a mirenilor, a făcut ca fragmente din ea să fie citite și la slujbele dumnezeiești, mai ales în postul mare. Obiceiul acesta a început în sfîntul Munte Athos. De aceea în Trioadele folosite acolo sînt presărate fragmente din «Scara». Acest obicei s-a întins apoi și în mînăstirile românești. Lecturilor acestor fragmente li s-a acordat o importanță atît de mare, încît textul lor a fost cu timpul inclus și în colecțiile numite «Proloage».

Dar «Scara» a ieșit curînd din biserici și mînăstiri pentru a intra și în casele clericilor și credincioșilor», spune I. P. S. Mitropolit Nicolae Corneanu, întîi în manuscrise grecești și slavone, apoi în traduceri românești. «Manuscrisele slavone vechi, de pe la mijlocul veacului XV, unele întocmite cu deosebită artă, prezintă o importanță deosebită»⁶.

De aci se vede că «Scara» s-a copiat cu deosebită sîrguință în lumea călugărească, dar și-a avut o răspîndire și în lumea largă a credincioșilor.