Pilda Celui ce a Învins Timpul și Iertarea de pe Urmă

 

s Timpul și Iertarea de pe Urmă

​Se povestește că în vremurile de demult, când Sfântul Ioan, Episcopul Goților, se afla în pribegie din cauza prigoanei hazare, s-a oprit într-un sat muntos din Crimeea pentru a mângâia o mână de creșteni înfricoșați. Oamenii se plângeau de cruzimea haganului hazar, cel care le pustiise pământurile și le alungase păstorul duhovnicesc. Unul dintre tineri, cu inima plină de amărăciune, a strigat: „Părinte, de ce Dumnezeu îl lasă pe acest tiran să trăiască în slavă, iar pe tine te lasă să rătăcești prin peșteri?”.

​Sfântul Ioan l-a privit cu nespusă blândețe și, arătând spre marea care se vedea în depărtare, i-a răspuns: „Vezi valurile cum se ridică cu zgomot și izbesc stânca, crezând că o vor dărâma? În câteva clipe se preschimbă în spumă și dispar, iar stânca rămâne neclintită. Așa este și mărirea acestei lumi. Nu urî pe cel ce te prigoneste, ci roagă-te pentru sufletul lui, căci ceasul socoteliilor este aproape.”

​Nu după multă vreme, vestea morții năpraznice a haganului a ajuns la urechile sfântului. În loc să se bucure, Sfântul Ioan a lăcrimat, cunoscând cu duhul că sufletul aceluia plecase neîmpăcat. Atunci a rostit cuvintele cele de taină: „După patruzeci de zile voi merge să fiu judecat împreună cu el înaintea lui Hristos Mântuitorul.”

​Tânărul care se revoltase mai demult a căzut în genunchi, înțelegând că pentru sfinți nu există răzbunare omenească, ci doar dorința ca dreptatea lui Dumnezeu să strălucească. Fix după patruzeci de zile, în deplină pace, Episcopul Ioan și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând în urmă o lecție nemuritoare.

​Tâlcul pildei: Dreptatea creștină nu caută distrugerea vrămașului, ci biruința asupra păcatului. În fața Scaunului de Judecată al lui Hristos, împărații lumii acesteia și păstorii prigoniți stau deopotrivă, însă doar cel ce a iubit și a răbdat primește cununa cea netrecătoare.