Pilda îmbrățișării de la porțile Romei

 

​Se povestește că, în vremurile de demult, în cetatea Romei, ura și prigoana împotriva creștinilor atingeau cote de neimaginat sub domnia tiranului Nero. Sfântul Apostol Petru, temelia Bisericii, și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul neamurilor, se aflau închiși în aceeași temniță întunecată, așteptând cu resemnare mucenicia.

​În ciuda suferințelor și a lanțurilor, în loc să fie copleșiți de frică, cei doi mari apostoli radiau o pace nefirească. Pavel, cu ochii sclipind de o dragoste divină, i-a spus lui Petru: „Frate, ceasul nostru s-a apropiat. Jertfa noastră va fi o mărturie vie a Învierii Domnului. Să mergem cu bucurie la El!”

​Petru, cu glasul tremurând de o emoție sfântă, a răspuns: „Pavele, dragostea ta Covârșește orice suferință. Ai dreptate, frate. Să ne îmbrățișăm pentru ultima oară în această lume, ca o mărturie a unității noastre în Hristos!”

​Atunci, în temnița întunecată, cei doi mari apostoli s-au îmbrățișat cu o dragoste atât de profundă, încât lumina din inimile lor a pătruns prin zidurile groase și a ajuns până la porțile Romei. Oamenii care treceau pe stradă s-au oprit, minunându-se de acea lumină divină, și au înțeles că, în acea temniță, se petrecea ceva neobișnuit.

​În momentul în care au fost duși la locul de mucenicie, Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, ca o mărturie a smereniei sale în fața lui Hristos. Pavel, cu capul plecat, a primit moartea cu o demnitate ce a uimit pe toți cei prezenți.

​În momentul în care sufletele lor s-au înălțat la cer, porțile Romei s-au deschis, și o mulțime de oameni s-au adunat, minunându-se de acea lumină divină. Ei au înțeles că, în jertfa lor, cei doi mari apostoli au adus o mărturie vie a unității și dragostei divine, ce a dăinuit peste veacuri.