Taina florilor galbene și Glasul din pustie

 

​Se povestește că în vremurile de demult, în noaptea dinaintea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, florile câmpului au început să vorbească între ele. Erau zilele cele mai lungi ale anului, când soarele dogorea cu putere, iar pământul părea obosit sub arșița verii.

​O floare mică, aspră și nebăgată în seamă, crescută la marginea drumului prăfuit, s-a plâns suratelor ei:

— De ce ne-a lăsat Dumnezeu tocmai acum, când pământul este uscat, iar oamenii par triști și îngrijorați de viitorul roadelor lor?

​Atunci, o floare de Sânziană, galbenă ca aurul și frumos mirositoare, s-a ivit mândră din iarba înaltă și i-a răspuns cu blândețe:

— Nu fi tristă, sora mea! Noi nu am fost lăsate pe pământ doar ca să fim arse de soare, ci ca să vestim o mare minune. În această noapte, cerul se pleacă spre pământ. Așa cum noi ne îmbrăcăm în galbenul luminii pentru a arăta că întunericul nopții a fost învins de soarele verii, tot așa, din pântece sterp și îmbătrânit, Dumnezeu a făcut să răsară cel mai mare om născut din femeie: Sfântul Ioan Înaintemergătorul.

​Floarea de Sânziană a continuat, lăsând roua dimineții să-i picure pe potale:

— Ioan a fost trimis ca un luceafăr înaintea Soarelui Hristos. El a strigat în pustia inimilor noastre ca să pregătească calea Domnului. De aceea, în această zi, noi ne împletim în cununi și ne așezăm pe porțile oamenilor. Nu pentru vreun farmec omenesc, ci ca o mărturie vie că puterea lui Dumnezeu poate dezlega orice sterpiciune – fie ea a pământului, a trupului sau a sufletului amorțit în păcat. Când oamenii ne privesc și ne simt mirosul, ei trebuie să-și aducă aminte de glasul Sfântului Ioan care strigă: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

​Bătrânii satului spuneau că, auzind acestea, toate florile câmpului s-au plecat în fața Sânzienei, preaslăvind minunea Nașterii Înaintemergătorului. De atunci, Drăgaica sau Sânzienele rămân în conștiința creștină ca o pildă vie a rodului duhovnicesc: oricât de uscată sau îmbătrânită ar părea viața noastră, sub roua Duhului Sfânt și prin pocăință, ea poate înflori din nou, devenind o cântare de laudă adusă Creatorului.

​Gândul zilei adaptat în spirit teologic și jurnalistic de Daniel Caranda pe Revista Viața Spirituală.