Pilda ucenicului mândru și a hainei de har a Sfântului Onufrie

 

​Într-o sihăstrie din Tebaida Egiptului, un tânăr monah pe nume Ilarion se lupta cu gândul mândriei. Postea mult, făcea mătănii până la epuizare și începuse să creadă că asceza lui este fără egal. Într-o noapte, l-a întrebat pe duhovnicul său:

— Părinte, oare mai există cineva în aceste vremi care să sufere de foame, de goliciune și de asprimea pustiei mai mult decât mine, pentru dragostea lui Hristos?

​Bătrânul duhovnic a suspinat adânc, l-a luat de mână și l-a dus în fața unei vechi icoane.

— Vezi tu, fiule, a spus bătrânul, noi ne mândrim cu peticele noastre și cu posturile măsurate cu ceasul. Dar gândește-te la Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare. El a stat șaizeci de ani în adâncul cel mai fierbinte al pustiei, fără haine, fără adăpost omenesc, înfruntând arșița zilei și gerul nopții. Când hainele i s-au învechit și s-au prefăcut în țărână, Dumnezeu nu l-a lăsat acoperit de rușine, ci i-a crescut părul trupului lung și strălucitor ca zăpada, înveșmântându-l în haina curăției. El nu se lăuda cu postul său, căci spunea smerit că se hrănește doar cu „cuvintele cele dulci ale lui Dumnezeu”. Iar când a murit, chilia lui s-a prăbușit și smochinul s-a uscat pe loc, ca nimeni să nu știe unde s-a nevoit, ci toată slava să rămână doar a Creatorului.

​Tânărul a lăsat capul în jos, înțelegând că adevărata asceză nu înseamnă să te mândrești cu lipsurile tale în fața oamenilor, ci să te golești de sine pentru ca Dumnezeu să te poată îmbrăca în harul Său.

​Autor: Teolog și jurnalist Daniel Caranda