Tăcerea de pe creasta Muntelui Giumalău

 

​Se povestește că un pelerin împovărat de multe griji și frământări lumești a urcat în inima iernii pe Muntele Giumalău, căutând bordeiul tăinuit al Schimonahiei Elisabeta, pustnica despre care auzise că dobândise darul rugăciunii curate.

​Găsind-o la chiliuța ei sărmană, omul a început să își verse de îndată necazurile, plângându-se de nedreptățile oamenilor, de zgomotul lumii și de neputința de a-și găsi liniștea în mijlocul cetății. Cuvioasa l-a ascultat în tăcere, cu privirea blândă ațintită spre pământ, iar când pelerinul s-a oprit din vorbit, ea i-a întins o cană cu apă proaspătă de izvor, adusă de sub gheața muntelui.

​„Bea, frate, și privește în cană. Ce vezi?”, l-a întrebat cuvioasa cu glas domol.

„Nu văd nimic limpede, maică, pentru că apa se mișcă și e tulbure de la mersul meu”, a răspuns pelerinul.

​Sfânta a zâmbit cu smerenie și i-a spus:

„Așteaptă puțin, până se liniștește.”

​După câteva clipe de tăcere adâncă, apa s-a potolit, devenind curată ca oglinda.

„Acum ce vezi?”, a întrebat din nou pustnica.

„Acum îmi văd propriul chip, maică, curat și deslușit”, a șoptit omul.

​Atunci, Sfânta Cuvioasă Elisabeta i-a pus blând mâna pe umăr și i-a dat tălmăcirea:

„Așa este și sufletul omului care trăiește în vâltoarea lumii. Cât timp te cerți cu valurile vieții și te tulburi de faptele altora, nu te poți vedea nici pe tine, nici pe Dumnezeu. Coboară mintea în inimă, fă puțină tăcere în jurul tău prin rugăciune și atunci Îl vei vedea pe Hristos reflectat în sufletul tău, mângâindu-ți toate suferințele.”

​Pelerinul a coborât de pe munte schimbat, înțelegând că adevărata pustnicie nu stă doar în izolarea pe crestele stâncoase, ci în liniștirea inimii prin smerenie și rugăciune neîncetată.