CĂLĂTORIA VIEȚII ȘI CĂLĂTORIA IUBIRII...

 

 autor: Enache Ramona Elena

         De ce ne este teamă, să lăsăm simțurile să vorbească?

          Și ne reprimăm propriile emoții și astfel încep gândurile, să ne tulbure pacea minții.

           De ce suntem în gardă, față în față, cu simptomele iubirii? Și seara doar prin rugăciune alungăm ispitele.

            De ce simțim adrenalină, în loc să simțim endorfină, în brațele iubirii? Fiindcă oare ne lăsăm seduși, de atenția oferită prin vorbe, care acestea sunt adeseori deșarte, căci vorbele neurmate de fapte sunt nimic.

           De ce nu găsim echilibrul, alchimizarea, talerul balanței, centrul universului, busola inimii, ghidul minții, imperfecțiunea înțelepciunii, harul Duhului Sfânt?

          Fiindcă ne pierdem printre putere de funcție și bani, ambiții, orgolii, resurse materiale, educație precară, autoeducație eșuată, autosabotare, neîncredere, teama de a nu mai fi rănit, teama de abandon, dependența toxică de altcineva, atașamentul sufocant, frământări ale gândurilor, închisoarea minții și alte încercări ale vieții la care suntem supuși fiecare dintre noi.

            Ascultarea, înțelegerea, acceptarea, respectul, încrederea, iubirea sinceră se manifestă aceste toate virtuți la oameni, care au trecut prin suferință și au suportat durerea.

          Iar acești oameni sunt mult mai empatici și mai vii, decât cei care nu au experimentat calea strâmtorată și au ales calea cea mai ușoară.

            Călătoria vieții este de fapt și de drept inițierea drumului către noi înșine. Drumul spre noi e mai întâi, trecerea prin inima lumii.

            Trezirea sinelui, a subconștientului, a sufletului, a spiritului, a scânteii divine, reprezintă de fapt căutarea iubirii, iar o astfel de iubire este pură și inocentă, iubirea Lui Dumnezeu, față de noi, creația Lui, care ne-a dat viață și sens, pentru a supraviețui, a evolua și a ne mântui sufletul pe pământ.

           Piedicile, ispitele, obstacolele și încercările, sunt teste spre înălțarea spiritului, spre puterea cunoașterii, dincolo de ceea ce vedem cu ochii minții, ci ochii sufletului ne ajută la conexiunea cu oamenii, cu Dumnezeu și deschid porți unor lumi, pe care doar așa le aflăm.

          Nu trebuie să ne fie teamă de necunoscut, fiindcă cunoașterea ne conduce spre înțelepciune și cele mai înalte virtuți.

           Când facem față întunericului din noi înșine, de fapt cunoaștem lumina. Trupul ne este o mașină, iar sufletul motorul. Parcurgem kilometrii în călătoria vieții, pe unii îi facem cu plăcere, pe alții de nevoie, dar niciodată cei care aleg drumul simplu, nu vor atinge cunoașterea, ce conduce spre înțelepciune.

          Oamenii care au probleme de sănătate, încă de la începutul vieții lor, dad înzestrați de Dumnezeu, cu multe talente sau unul și bun, aceștia au un sens în viață, să ducă totul, ca pe o moștenire, atât generației din care fac parte, cât și următoarelor generații.

          Și bineînțeles, piedici și obstacole vor exista, fiindcă dintotdeauna va fi lupta dintre bine și rău, lumină și întuneric, înger și demon, ziua și noaptea, alb și negru, lupta dualității.

           Totul depinde de perspectiva de cum privești lucrurile, de percepția lor, de dezvoltarea capacității noastre de gândire, iar aceasta se realizează prin cunoaștere.

          Nu fugiți de ceea ce vă este frică, fiindcă viața vă va readuce de fiecare dată, față în față, cu aceste frici, căci viața este profesorul, iar omul este ucenicul.

         Și de câte ori fugim sau rămânem repetenți, totul se va repeta până când ne înfruntăm fricile, proprii demoni și ne învațăm lecțiile.

           Cum se și spune că știința fără religie este șchioapă, iar religia fără știință este oarbă, așa este și viața omului, dacă avem credință și nu avem cunoaștere nu putem înțelege tainele Evangheliei, care de fapt este ghidul vieții noastre pe pământ, felinarul luminii din noi, cu lumina din flacăra lumânării, o reflexie a luminii din noi.

         " Căci pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere." 2 Corinteni 5:7

           Atacurile de panică, pe care le întâmpinăm tot mai des, nu sunt decât o opunere la schimbare. Corpul nostru ne anunță, ne avertizează de schimbarea noastră interioară și diferența o fac conștientizarea și acceptarea a ceea ce suntem cu ceea ce devenim.

            Ce e bine să înțelegem este faptul că nimic nu este de durată și așa cum primim iubirea de la un om, de ce nu îi primim cu aceeași așteptare și dorință și durerea, fiindcă împreună fac omul să fie întreg și viu.

         O altă etapă a înțelegerii vieții este că nu suntem datori nimănui cu nimic, doar liberul nostru arbitru, decide ce oferim și ce nu   și cui, dar toate acestea, după o maturitate a cunoașterii de sine.

         Vă întrebați probabil, de ce nu am specificat și cât dăruim, deoarece consider că iubirea nu se cuantifică, nu se măsoară, doar scriitorii și poeții o transformă în metafore, hiperbole, exprimări poetice pentru a o aduce în prim plan. Însă iubirea este atunci când iubești și nu aștepți nimic în schimb, când îți iubești aproapele ca pe tine însuți și aici nu mă refer la narcisism, ci de a îți cunoaște valoarea, identitatea și potențialul a cine ești cu ceea ce urmează să devii.

          Așa cum Nichita Stănescu în poezia " Leoaică tânără, iubirea..."  ne transmite prin metafora din titlu, faptul că este o metaforă a iubirii care devorează trupul, eliberând forța regeneratoare care este spiritul. Iubirea nu este deci " o beție a simțurilor", ca în poezia lui Blaga, ci o sublimare a lor, o spiritualizare.

        " Umbra vieții mele sunt cuvintele mele. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie, e risipă." Nichita Stănescu. 

          Perpessicius spunea că: " Viața pe ambele fronturi este un neîntrerupt marș, tot mai adânc în conștiință."

          O altă treaptă a scării vieții este înțelegerea, că orice început are și un sfârșit și orice sfârșit are un nou început, totul este să nu te pierzi în trecerea dintre acestea două, într-un labirint al propriilor blocaje emoționale, psihice și fizice. Reprimarea emoțiilor și neîmplinirea manifestărilor, duc la probleme de sănătate.

             Întotdeauna, fă ceea ce simți, chiar dacă la final te alegi cu durerea, aceasta din urmă e veșmântul sufletului spre mântuire. Dar fă ceea ce simți prin asumare.

             Și o mare grijă spre ceea ce cuvântăm, cugetăm și facem, căci ce transmitem universului același lucru ni-l întoarce, energiile universului contopindu-se cu ale noastre, până când ne vom învăța propriile lecții, cea mai de seamă fiind asumarea alegerii.

            Fiecare avem o cruce, fiecăruia ne-a fost dată, după puterea proprie, ne-a fost măsurat curajul, înainte de a ni se încredința crucea vieții pământene în obținerea vieții veșnice.                                             Drepturi de autor: Enache Ramona Elena