CAZANIA DUMINICII A ȘASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Împotriva minciunii)

 

Frați creștini, În povestirea minunii vindecării slăbănogului, este vrednică de luat aminte râvna Domnului Iisus Hristos împotriva cărturarilor. Ei n-au zis nimic, nici n-au vorbit măcar un cuvânt, dar, în adâncul inimilor lor, au socotit că Iisus a hulit. De aceea Mântuitorul, nu numai că descoperă și dă la iveală gândul lor ascuns, ci și mustră răutatea lor, prin vindecarea slăbănogului. Pentru ce, oare, atâta sârguință și atâta luptă pentru un gând ascuns și îngropat din inimile cărturarilor? Noi știm că uneori fariseii îl osândeau pe Iisus pe față, zicând că gonește demonii prin Belzebul, domnul demonilor; alte ori iudeii îl ocărau cu mare glas, strigând și zicând: „samarinean ești Tu, și ai demon!“ (Ioan 8, 48). Însă nici împotriva fariseilor, nici împotriva iudeilor n-a arătat Iisus atâta râvnă, cât a arătat împotriva cărturarilor. Acest lucru nu s-a întâmplat fără o adâncă socoteală, ci s-a întâmplat, deoarece cărturarii osândeau pe Iisus Hristos, nu ca pe un vrăjitor, ca fariseii, nici ca pe un samarinean și îndrăcit, ca iudeii, ci îl osândeau ca pe un înșelător și mincinos. Într-adevăr, după nedreapta lor judecată, Iisus Hristos, nefiind Dumnezeu și spunând slăbănogului: „Păcatele tale sunt iertate!“, se dovedea a fi fost mincinos și înșelător, prieten al minciunii și vrăjmaș al adevărului. Dar lucrul acesta era împotriva firii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este însuși adevărul. Deci Iisus, ca să arate că urăște foarte mult minciuna, ca pe un păcat mare, pentru aceasta a râvnit atât de mult să dea la iveală răutatea mincinoșilor cărturari și să-i mustre, cu toate că gândul lor cel viclean era ascuns.

Pe tablele Legii, date de Dumnezeului Moise în muntele Sinai, în porunca a noua, era scris așa: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău“ (Ieșire 20, 16), Pe tablele harului, adică în Sfintele Evanghelii, însuși Iisus Hristos a scris: „De aceea cuvântul vostru să fie da, ce este da; și nu, ce este nu; iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este“ (Matei 5, 37). Același Dumnezeu a poruncit prin gura Sfinților Săi Apostoli, zicând: „Ci să fie vouă ce este da, da; și ce este nu, nu; ca să nu cădeți sub judecată“ (Iacob 5, 12). Dumnezeu a legiuit aceasta, iar noi, fiindcă ne-am obișnuit gura cu minciuna, când rostim minciuna, facem lucrul acesta cu multă ușurință și nu socotim fapta noastră nici călcare de lege, nici n-o mărturisim păcat, și nici de conștiință nu mai suntem mustrați pentru ea.

Să vedem acum și chipurile minciunii, pentru că în multe feluri grăim noi minciuna. Unul spune minciuna pe care a auzit-o de la altul și a crezut-o ca pe un adevăr; acesta este un purtător de minciună. Altul, glumind și vorbind fără rost, grăiește mii de minciuni în fiecare zi; acesta este un mincinos. Altul făgăduiește mii de lucruri, după aceea uită de cuvântul dat, de făgăduința făcută și nu săvârșește nimic, cu toate că nu are motive binecuvântate, ci numai pentru că s-a lenevit, sau și-a schimbat gândul; acesta pe bună dreptate, poate fi socotit un făgăduitor de minciuni. Altul plăsmuiește minciuna; acesta este un plăsmuitor de minciună. Dacă plăsmuiește minciuna, bârfind pe aproapele său, el se numește clevetitor; iar dacă plăsmuiește mărturii mincinoase împotriva aproapelui său, cu scopul de a vătăma cinstea, bunul renume și vaza de care se bucură aproapele său în mijlocul celorlalți, se numește martor mincinos.

Minciuna aduce rău și celui ce o spune și pricinuiește pagubă și celui ce o aude. Cel ce vorbește minciuna, acela este urât de toți, nu i se dă nici o cinste și este socotit om fără cuvânt. Cere împrumut, dar nimeni nu are încredere în el; făgăduiește, dar nimeni nu poate să-l creadă; semnează acte, dar toți se îndoiesc. Cuvântul omului mincinos este bănuit, este pus la îndoială și cele semnate de el sunt neluate în seamă; însuși jurământul lui nu este crezut. Mincinosul uneori spune și adevărul, dar nimeni nu-l mai crede. Cel ce ascultă minciuna și se întemeiază pe ea, acela se ostenește în zadar și fără folos, și de multe ori își primejduiește viața și își pierde însuși sufletul său.

Dumnezeu cel prea milostiv, Care știe cât de trebuincios este adevărul pentru viețuirea cea bună a oamenilor laolaltă, pentru pacea și buna înțelegere a rudeniilor și a prietenilor, pentru buna sporire a oricărei uniri și tovărășii și pentru bunastare a fiecărui om, nu numai că a legiuit, poruncindu-ne să nu grăim minciuni unul către altul, ci a și pedepsit în chip înfricoșător pe unii mincinoși, ca să dea exemplu, să înspăimânteze inimile oamenilor și să-i îndemne să se îndepărteze de păcatul minciunii.

La începutul propovăduirii credinței creștine, toți credincioșii având o singură credință, aveau un singur suflet și o singură inimă și toate bunurile lor erau de obște, căci toți câți credeau după cum se spune atât de lămurit în Faptele Apostolilor, vânzându-și averile, aduceau banii și-i puneau la picioarele Apostolilor. Atunci un om oarecare, anume Anania, vorbind cu femeia sa, Safira, au vândut o țarină ce aveau și venind întâi Anania a pus la picioarele Apostolilor numai o parte din prețul țarinei. Dar Apostolul Petru a zis către el: „Anania, pentru ce a umplut Satana inima ta și ai mințit Duhului Sfânt? Țarina și prețul ei erau în stăpânirea ta; pentru ce ai voit să minți? Și auzind Anania cuvintele acestea, îndată căzând, a murit și l-au îngropat acolo. După trei ceasuri a venit și Safira, neștiind nimic de moartea bărbatului. Și a întrebat-o Sfântul Apostol Petru și pe ea zicând: spune-mi, cu atât ați vândut țarina? Iar ea așa cum fusese înțeleasă cu soțul ei, a răspuns: da, într-adevăr cu atât. Atunci a zis Petru către dânsa: pentru ce te-ai unit cu bărbatul tău, ca să spui minciuni și să mâniați pe Domnul? Iată cei ce au îngropat pe bărbatul tău te vor duce și pe tine la mormânt; iar ea auzind acestea, a căzut îndată la picioarele Sfântului Petru și a murit (Fapte 5, 1-11). Și exemple și învățături dintr-acestea mai găsim în multe alte locuri din Sfânta Scriptură. Deci cine nu se va înfricoșa, auzind acestea și nu va urî minciuna, fugind de dânsa, ca de fața focului?

Dumnezeu a pedepsit pe unii mincinoși chiar în viața aceasta, ca să cunoască oamenii cât de mult urăște El minciuna și cât de mult se mânie asupra mincinoșilor, dându-i pilde vii de pedepsire a minciunii. El, Care știe nu numai ce se întâmplă în lume, ci și ce gândește fiecare din cei ce sunt în lume, a legiuit și a zis: „să fie cuvântul vostru, ce este da, da; și ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este“ (Matei 5, 37).

Chiar și viața de toate zilele ne arată că cel ce nu iubește minciuna, adică grăitorul de adevăr, trăiește în lume cu cinste, este mulțumit, fericit și bine văzut, pe când cel mincinos trăiește în necinste și în rușine. Iubitorul de adevăr, când vorbește, toți îl cred; mincinosul, când grăiește, nimeni nu-l crede; iubitorul de adevăr este cinstit, iubit și dorit; mincinosului nu i se dă nici cinste, ci el este urât și nesuferit tuturor. Iubitorul de adevăr este un fiu al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este adevărul, cum ne spune Însuși Iisus, zicând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața“ (Ioan 14, 6). Mincinosul este fiul diavolului, pentru că tatăl minciunii este diavolul. Când grăiește el minciuna, dintru ale sale grăiește, pentru că este mincinos și este tatăl minciunii. Diavolul, cel dintâi a născut întâi minciuna și a grăit-o la urechile strămoșilor noștri, Adam și Eva. De aceea este înfricoșată hotărârea pe care o citim în Apocalipsa Sfântului Ioan, care numără pe mincinoși împreună cu câinii, cu vrăjitorii, cu desfrânații, cu ucigașii, cu închinătorii la idoli, și-i scoate afară din Împărăția cerurilor, zicând: „Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce iubesc și fac minciuna“ (Apocalipsa 22, 15).

Frați creștini,

Să lepădăm minciuna, grăind adevărul fiecare cu vecinul nostru, deoarece, când grăim adevărul, atunci sufletul nostru, unindu-se cu Dumnezeu, se umple de lumină și de veselie; când mintea noastră se împletește cu minciuna, atunci sufletul nostru se face rob al diavolului și se umple de întuneric și de necaz. Când gura noastră grăiește adevărul, atunci ne folosește și nouă și aproapelui nostru ; când grăim minciuna, atunci ne pierdem atât sufletul nostru cât și pe fratele nostru. Dumnezeu a făcut gura noastră, buzele noastre și limba noastră spre a grăi slava și lauda Lui. Deci să nu le spurcăm prin noroiul minciunii, ci să le păstrăm curate în Hristos Iisus Domnul nostru, a Cărui slavă și stăpânire este în vecii vecilor. Amin.