CAZANIA DUMINICII A ȘAPTEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Să nu căutăm lauda oamenilor)

 

„Frați creștini,

Mă gândesc la tăcerea lui Iisus Hristos, din povestirea Evangheliei de astăzi, când cei doi orbi, în mijlocul drumului, prin mulțimea oamenilor, strigau cu glas mare: „Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David!“ (Matei 9, 27) Aud și porunca pe care le-a dat-o lor, după ce le-a deschis și le-a luminat ochii lor, zicând: „Vedeți, nimeni să nu știe!“ (Matei 9, 30) și, socotind eu că și tăcerea și porunca lui Iisus voiau să ascundă minunile, mă minunez și sunt nedumerit. Dacă Domnul s-ar fi arătat așa numai față de acești doi orbi, nedumerirea mea ar fi lămurită. Dar, deoarece am văzut că ori de câte ori Domnul a făcut minuni, întotdeauna a procedat la fel, pentru aceasta, nedumerirea mea nu se lămurește, ci crește și mai mult.

Iisus curățește de lepră pe leprosul care L-a în- tâmpinat și îndată îi poruncește, zicând: ia aminte, închide gura ta și nimănui să nu arăți minunea; vezi, nimănui să nu spui! (Matei 8, 4) Oprește femeii curgerea cea de mulți ani a sângelui, după aceea socotește minunea făcută, nu prin puterea Lui, ci prin credința bolnavei, zicând: „Fiică, credința ta te-a mântuit!“ (Matei 9, 22). Când a tămăduit mădularele slăbănogite ale slugii sutașului, la fel a zis: „Mergi și așa precum ai crezut, fie ție!“ (Matei 8, 13). De asemenea, când a izbăvit de tirania diavolului pe fiica hananeencii, i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta, facă-se fie precum voiești!“ (Matei 15, 28). Venind în casa lui Petru, a potolit frigurile soacrei lui Petru, a gonit demonii din cei îndrăciți care au fost aduși acolo, a vindecat pe toți bolnavii, care erau acolo, apoi, văzând că popor mult L-a împresurat, a plecat îndată, așa precum ne spune Evanghelistul Matei, zicând: „Că văzând Iisus mulțime multă de oameni împrejurul Său, a poruncit ucenicilor să meargă de cealaltă parte“ (Matei 8, 18). Când a ridicat pe cel slăbănog din pat, îndată s-a dat în lături, amestecându-se cu poporul, ca să nu fie cunoscut (Ioan 5, 13). Când a săturat cu cinci pâini și doi pești, cinci mii de oameni, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să se ducă de acolo (Matei 14, 22), iar când a hrănit, în muntele de lângă Marea Galileii, cu șapte pâini și puțini peștișori pe cei patru mii de oameni, a plecat îndată și a venit în hotarele Magdalei (Matei 15, 39), Când a venit în casa mai marelui sinagogii, ca să învieze pe fiica lui, căutând să ascundă minunea, întâi a zis către cei ce stăteau împrejur, să se dea în lături, căci copila n-a murit, ci doarme; după aceea a scos tot poporul afară și a înviat pe copila moartă (Matei 9, 24). Când, pe muntele Taborului a strălucit fața Lui ca soarele și hainele Lui s-au făcut albe ca lumina și s-a auzit glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați“ (Matei 17, 5), atunci a dat porunca tăcerii ucenicilor Săi, zicându-le: „Nimănui să nu spuneți vederea - aceasta, până ce Fiul Omului nu se va scula din morți!“ (Matei 17, 9).

Credința în Hristos este cu totul necesară pentru mântuire. Propovăduirea minunilor este făclia care luminează și magnetul care atrage inima omului la credința în Hristos. Însă Iisus Hristos, Care a venit în lume să propovăduiască credința, se străduiește să oprească propovăduirea minunilor; aprinde făclia și apoi o ascunde sub obroc. În adevăr, acest lucru este cu totul de mirare! Oare, pentru ce a făcut Iisus aceasta? Pentru ca să fugă de lauda oamenilor? În adevăr, pentru ca să fugă de laudele cele deșarte ale oamenilor. „Credința fără fapte este moartă“ (Iacov 2, 20), spune Apostolul Iacov. Lauda deșartă strică puterea tuturor faptelor bune și face moartă credința, și fără folos. Pentru aceasta Domnul a fugit de laudele cele deșarte ale oamenilor, ca să arate prin aceasta stricăciunea pe care o aduc mântuirii laudele și slăvirile oamenilor. Și, cu adevărat, mare și înfricoșat păcat este slăvirea cea deșartă, căci de la începutul până la sfârșitul vieții omului ea este vrăjmașa mântuirii lui.

Cea dintâi dintre patimile care prind pe om, este patima slavei deșarte. La copilul mic, cea dintâi patimă este slava deșartă. Când îl cinstești, dă semne de bucurie, iar când îl lauzi se veselește. De-l vei certa, se mâhnește îndată și plânge. Patima dorinței de slavă îl urmărește până la moarte, pentru că și copiii și tinerii și cei ce sunt în vârstă, și cei mai bătrâni doresc și caută cinstiri și laude. Slava deșartă urmează de multe ori și după moarte. Ce sunt podoabele de îmbrăcare cele atât de costisitoare, mormintele cele scumpe, statuile, inscripțiile de laudă de pe morminte, cum și altele pe care, fie noi, cât suntem în viață, fie rudele sau prietenii, după moarte, le pregătesc? Sunt fum amăgitor după slava și lauda oamenilor. Pentru acest fel de oameni, psalmistul a zis: „Oamenii socot că locuințele lor sunt veșnice și casele lor vor dăinui din neam în neam. Până și țarinelor lor le dau numele lor“ (Psalm 48, 11-12).

Frați creștini,

Atât de lămurit a grăit Dumnezeu împotriva acestei patimi, zicând: „Luați aminte, ca faptele dreptății voastre, să nu le faceți înaintea oamenilor, spre a fi văzuți de dânșii, altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru, Care este în ceruri“ (Matei 6, 1). La fel a poruncit despre milostenie, despre rugăciune și despre postire, zicând că cei ce se roagă sau postesc, arătându-și aceste fapte bune înaintea oamenilor, aceia nici o plată nu dobândesc, afară de lauda oamenilor. Când folosim fie frumusețea, fie bogăția, fie învățătura, fie faptele bune, ca să fim slăviți și lăudați de oameni, atunci Dumnezeu risipește și ia de la noi bunurile acestea și rămânem goi și rușinați, după cuvântul psalmistului, care zice: „Rușinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei“ (Psalm 52, 7).

Cel slăvit în deșert se pedepsește pe sine, nedreptățește pe aproapele său și îndrăznește să nedreptățească pe Însuși Dumnezeu. Se nedreptățește pe sine, fiindcă pierde Împărăția veșnică, pentru ca să câștige fum și amăgire vremelnică ; nedreptățește pe aproapele său, fiindcă îl înșeală, fățărnicindu-se că face fapte bune pentru slava lui Dumnezeu și fură în felul acesta cinstea și laudele celor din jurul său. Încearcă să nedreptățească și pe Dumnezeu, fiindcă prețuiește mai mult slava și laudele oamenilor, decât slava și răsplătirea lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu I se cuvine slavă și mulțumire pentru faptele noastre bune, „de vreme ce Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi“ (I Corinteni 12, 6).

Faptele celui slăvit și lăudat în deșert sunt asemenea mormintelor celor văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de toată necurăția (Matei 23, 27). Ele se aseamănă cu acele roade, care pe dinafară sunt frumoase și plăcute, iar înăuntru sunt pline de putreziciune și de viermi. Fapta bună are duh și trup, ca și omul care o săvârșește. Duhul faptei bune este scopul pentru care se face, iar trupul este însăși fapta bună săvârșită. Sufletul omului dă chip dorințelor trupului său. Scopul faptei bune dă chip lucrului faptei bune. De va fi sufletul bun, bune sunt și dorințele trupului, iar de va fi sufletul rău, rele sunt și faptele trupului. De va fi scopul sfânt, sfânt este și lucrul faptei bune; de va fi scopul păcătos, păcătoase sunt și lucrurile săvârșite. Scopul preface fapta cea bună în răutate și răutatea în faptă bună. Vedem aceasta în Sfintele Scripturi. Rugăciunea fariseului s-a făcut păcat și l-a osândit pe el fiindcă scopul ei era mândria și trufia (Luca 18, 14). Care este scopul faptelor bune ale celui ce umblă după lauda și slăvirea oamenilor? Nici unul, nici altul, decât folosul său, slava deșartă și lauda oamenilor. Astfel, socotelile lui strică harul faptelor bune, risipește sfințenia lor și le preface în stricăciune și necurățenie, schimbă fapta bună în păcat. „Duh este Dumnezeu“ (Ioan 4, 24), pentru aceea El voiește închinăciunea și slujba duhului nostru. Acesta este un scop sfânt. Pentru aceasta, când scopul este rău, atunci Dumnezeu întoarce fața Sa de la jertfa noastră, ca și odinioară de la jertfa lui Cain.

Frați creștini,

Câtă vreme suntem în vâltoarea lumii acesteia și amăgim pe oameni prin fățărnicie, primim cinstirea și lauda de la ei, deoarece ei, necunoscând scopul nostru cel ascuns, socotesc că noi săvârșim faptele bune spre slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui. Însă va veni ziua în care se va rupe vălul fățărniciei și se vor arăta cele ascunse ale noastre și se vor vedea ca în icoană zugrăvită toate gândurile cele ascunse ale inimii noastre. Câtă rușine va acoperi atunci fața noastră, când toți oamenii cei din veac vor vedea rușinea slavelor și laudelor noastre deșarte! Câtă frică, când înfricoșătorul Judecător va mustra socotința fățarnică a faptelor noastre, săvârșite pentru slava noastră, nu pentru slava Lui! Câtă mâhnire va cuprinde sufletul nostru, când vom vedea pe cei ce au făcut fapte bune pentru slava și lauda lui Dumnezeu încununați, preamăriți și strălucind ca niște luminători, iar pe noi ne vom vedea lipsiți de orice răsplătire și scoși afară din Împărăția dumnezeiască! Câte suspine și lacrimi, câtă căință, va cuprinde inima noastră, când vom vedea că am dat Împărăția cerească pentru florile cele trecătoare din câmpul acestei vieți pământești! Pentru că toată slava și laudele oamenilor sunt ca iarba și ca florile câmpului! Se usucă ca iarba și cad ca florile câmpului. Dar atunci nici lacrimile nu vor mai putea mângâia și nici pocăința nu va mai putea fi de nici un folos.

Să lepădăm deci, de astăzi înainte, lucrurile întunericului, dorința de slavă deșartă; să lepădăm stăpânirea ei, care pe nesimțite ne răpește mântuirea. Departe să fie de minte, departe să fie de suflet, orice dorință și orice căutare după laudele și slava cea deșartă a oamenilor. „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!“ (Matei 6, 3). Deși din motive binecuvântate ești nevoit să faci o faptă bună, văzută de oameni, tu să cauți totdeauna nu slava ta, ci slava lui Dumnezeu. Atunci Tatăl tău, Cel ce vede cugetul tău întru ascuns, îți va răsplăti, ție la dreapta Judecată. Atunci vei slăvi, prin faptele tale cele bune, pe Dumnezeu și vei primi slava și răsplata pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce îl slăvesc pe El, zicând: „Eu proslăvesc pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine“ (I Împărați 2, 30). Amin!