POVESTEA MEA... ȘANSA POSIBILITĂȚII! PARTEA A IV-A

 

             SUFERINȚA...

            Suferința înseamnă răbdare, răbdarea înseamnă nădejde, nădejdea înseamnă credință, iar credința calea spre mântuirea sufletului.

              Sufletul este diamantul șlefuit prin durere, care capătă strălucire din întuneric spre lumină, ca scoica care devine mai frumoasă și mai puternică, cu fiecare val al mării, cu fiecare stâncă în care se lovește, cu fiecare catarg ce-l întâlnește, cu fiecare țărm pe care se odihnește, cu fiecare pirat ce încearcă a o răpi ca pe o comoară, o nestemată, cu fiecare furtună primejdioasă, cu fiecare vânt ce o azvârlă către un alt orizont, o scoică soldat ce se luptă pe terenuri minate și nisipuri mlăștinoase, cu fiecare rază de lumină a farului ce pâlpâie în fiecare dintre noi, cu așezarea nopții peste tristețea inimii, cu ivirea zorilor pe lacrimi de rouă, cu incandescența stelelor, cu zborul îngerilor, cu al soarelui surâs în răsărit, cu a strălucirii lunii la zenit, cu scânteia luceafărului din miazănoapte, cu a nopților slove șoapte, cu apus răpus de floarea soarelui, cu amurg a cărui cupă toarnă stele-nșirate, cu a zilelor și serilor rugăciuni rostite și metănii făcute către Maica Domnului mijlocitoare către Fiul Său Iisus Hristos, către Tatăl Ceresc, către toți sfinții, către toate cetele îngerești, mai ales către Îngerul Păzitor al fiecăruia dintre noi pe care Dumnezeu ni l-a dat să vegheze asupra sufletului nostru, arhanghelilor Mihail și Gavril, cărora ne rugăm să ne protejeze cu sabia și scutul lor și să ne deschidă drumurile, să ne netezească cărările, iar sângele Lui Iisus să ne ocrotească și să ne-nsoțească pretutindeni.

               Chiar dacă a fost lăsat să se deschidă cutia Pandorei pe pământ, din aceasta a ieșit la urmă cea mai importantă virtute fragilă și neasemuit de frumoasă, o pasăre numită Speranță.

                Aceasta împreună cu credința ne țin în viață și ne dăruiesc  forțele necesare pentru a răzbate drumurile întortocheate și orizonturile nebătătorite, calea spre cunoaștere și dobândirea înțelepciunii.

                Suferința înseamnă o apropiere de Dumnezeu, fiindcă în natura umană din păcate, zace o necredință. Omul nu crede în ceva nevăzut, neștiut, dar uită să caute adânc în inima lui, uită că trupul este templul sufletului, uită că rugăciunea este puntea de legătură, de comunicare cu Dumnezeu și cu îngerii, cu Maica Domnului, care luminează întunericul oricât de labirint ar fi, Maica Domnului fiind mijlocitoare către Fiul Său.

                Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl și cu Fiul, Treimea cea Nedespărțită și care în timpul slujbei de liturghie în chip tainic se coboară printre noi, prin ecoul cădelniței, prin mirosul de tămâie și mir, prin flacăra lumânărilor, prin șoapta lemnului de toacă, prin zbaterea clopotului, cântece bisericești și rugăciuni, ale oamenilor, suflete prezente, sfioase se apropie de Taina Evangheliei și Iisus îi cercetează.