Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză

 

Omilia despre profetul Iona și despre post

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te și mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona 1, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile și Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncești să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voiești să o trimiți ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenințat și cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam așa: „Teme-te de cuvintele Mele, și nu vei tremura de faptele Mele”.
Însă pentru ce oare hotărăște El un termen așa de scurt de iertare ? Pentru ca tu să cunoști fapta cea bună a ninivitenilor, care în așa de puține zile s-au pocăit de așa de multe păcate și le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăință atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznădejduire, măcar de ai fi săvârșit mii de păcate. Precum un om leneș și delăsător, care, deși are timp de pocăință, totuși nu săvârșește nimic însemnat, ci din ușurătatea minții, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor și dispus la pocăință, în timp scurt poate face îndestulare pentru păcatele multor ani.
Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Și a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebăgate în seamă ? Și ce ? Avut-a el oare trebuință de mulți ani spre a se pocăi ? Nicidecum, ci într-o noapte a căzut și iarăși s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit și iarăși s-a însănătoșit. Dar cum s-a făcut aceasta ? El a plâns și s-a. văitat, și nu în chip obișnuit, ci plin de râvnă și de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75).
Însă cât de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmărea lucrului arată aceasta. Adică, după acea cădere grea – și ce cădere în păcat putea fi mai cumplită decât lepădarea de Domnul ? -Hristos iarăși a așezat pe Petru în vrednicia sa cea de mai înainte și iarăși i-a dat dregătoria întâietății în Biserică, și, ceea ce este mai mult, el ne spune că dragostea lui Petru este mai mare decât a tuturor celorlalți Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (In. 21, 15).
Poate tu vei zice că pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu așa de ușor, căci ei nu erau învățați în religia cea adevărată, după cum zice Sfânta Scriptură: „Slugă care nu a știut voia Domnului său, și a făcut cele vrednice de bătăi, se va bate puțin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu să nu pui această împotrivă, ți-am adus căderea Sfântului Petru, care, desigur, cunoștea cu desăvârșire voia Domnului, însă iată că el, măcar că a păcătuit, ba încă a săvârșit cel mai mare păcat, totuși a dobândit din nou cea mai mare încredere. De aceea, nu deznădăjdui nici tu pentru păcatele tale.
Mai rău decât însuși păcatul este împietrirea în păcat; și încă și mai rău este, la cădere, când cineva nu se scoală iarăși. Aceasta o deplânge Pavel mai mult și o socotește mai vrednică de tânguit, când scrie Corintenilor: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăși, să mă smerească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit mai înainte și nu s-au pocăit de necurăția, de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21).
Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăință decât tocmai timpul postului ?
Dar să ne întoarcem la istoria profetului Iona. După ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat și s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fața Domnului la Tharsis” (Iona 1, 3). O, omule, unde voiești să fugi ?
Nu știi tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde mă voi duce de la duhul Tău, și de la fața Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7). Poate undeva pe pământ ? Însă „al Domnului este pământul și plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau în lumea cea dedesubt ? Dar ”de mă voi pogorî și acolo – zice Psalmistul -Tu de față ești” (Ps. 138, 8). Sau în cer? Însă „de mă voi sui în cer, Tu acolo ești” (loc. cit.).
Sau poate cumva în mare ? „Dar și acolo mâna ta mă va apuca”’, zice Sfânta Scriptură (Ps. 138, 10), precum tocmai s-a întâmplat lui Iona. Cu toate acestea, păcatul are acea însușire ca umple sufletul nostru de multă nebunie. Adică, precum cei amețiți și beți nebunește și fără prevedere șovăiesc în toate părțile, chiar și când în apropierea lor ar fi o beznă sau o prăpastie adâncă, sau altceva asemănător, în care ar putea să se rostogolească, tot așa se li întâmplă și păcătoșilor, îmbătați, ca de vin, de pofta de a săvârși păcatul, ei șovăiesc în toate părțile, nu știu ce fac și nu văd nici primejdia cea de față, nici pe cea viitoare.
Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu să fugi de Domnul ? Rabdă puțin și cu fapta te vei încredința că nu poți să fugi la mare, care și ea este o slugă a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona în corabie, că marea a înălțat valurile sale și a aruncat undele sale până la cer. Marea a făcut ca robul cel credincios, care întâlnind pe un alt rob care a prădat pe stăpânul său, nu-l pierde din vedere și împiedică pe oricine ar voi să-l ia, până ce robul cel necredincios nu s-a întors îndărăt, îndată ce ea a întâmpinat și a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuiește mii de greutăți corăbierilor care l-au primit, mugește și, măcar că nu face chiar judecată, totuși amenință a înghiți corabia împreună cu oamenii, dacă nu se va preda robul cel necredincios.
Deci, ce au făcut corăbierii în acea furtună ? Au aruncat proviziile din corabie (Iona 1, 5). Corabia însă nu s-a ușurat, căci povara cea mai grea rămăsese în ea, adică profetul cel păcătos; atât de greu nu prin trupul său. ci prin păcat.
Căci nimica nu este așa de greu și apăsător ca păcatul; de aceea, profetul Zaharia l-a înfățișat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iară David descrie firea păcatului prin cuvintele: „Păcatele mele au covârșit-capul meu, că o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps. 37, 5)
Și Hristos a strigat către cei ce au trăit cu multe păcate: „Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28).
Așadar, păcatul lui Iona a îngreunat corabia și o amenință cu pieirea. Între acestea, Iona zăcea dedesubt în corabie și dormea. Somnul, deși era greu, nu era plăcut, ci trist; era un somn în care el căzuse nu din nepăsarea de primejdie, ci din melancolie.
Adică, robii care nu s-au înrăutățit, pricep îndată că au greșit. Așa a fost și cu Iona. După ce a săvârșit păcatul, el îndată a cunoscut mărimea greșelii sale. Așa este firea păcatului. Odată păcatul născut, el pricinuiește sufletului, ce l-a născut, nenumărate dureri. Se întâmplă cu totul altfel decât la nașterea cea firească.
Odată ce femeia a născut, vaietele ei încetează. Dimpotrivă, păcatul tocmai după nașterea să chinuiește mai mult sufletul din care s-a născut.
Deci, ce face cârmaciul corăbiei ? „A venit la Iona și i-a zis: „Scoală-te și roagă pe Dumnezeul tău” (Iona 1,6). Așadar, el știa din experiență că aceea nu era o furtună obișnuită, ci era trimisă de Dumnezeu, împotriva căreia nu ajunge meșteșugul oamenilor și mâna cârmaciului nimica nu isprăvește. El a văzut că în cazul de față avea trebuință de un alt cârmaci mai puternic, adică de acela care cârmuiește toată lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corăbierii au părăsit cârmă și odgoanele și toate celelalte, și au ridicat mâinile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu în ajutor.
Și când aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfânta Scriptură au aruncat sorți, iar sorții au descoperit pe cel vinovat (Iona 1, 7). Însă ei nu l-au aruncat îndată în mare, ci l-au ținut în mijlocul furtunii și al freamătului, ca și cum ar fi fost liniște, au format judecata în corabie, ca el să vorbească pentru sine și să se apere, și totul s-a cercetat cu așa amănunțime ca și cum ei ar fi trebuit să dea cuiva socoteală despre hotărârea lor de judecată.
Ascultă numai cum totul seamănă a fi cercetat judecătorește: „Spune nouă ce este lucrul tău și de unde vii și încotro mergi, și din ce țară și din ce popor ești tu ?” (Iona 1, 8)!
Marea cea mugitoare l-a pârât, soarta l-a aflat și a mărturisit contra lui, ei totuși nu au rostit îndată hotărârea de osândă asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecată, unde, cu toate că sunt de față pârâții, martorii și dovezile, totuși osânda morții nu se rostește, până ce pârâtul însuși nu mărturisește nelegiuirea sa. Așa au făcut și corăbierii aceia. Măcar că erau oameni neînvățați și neștiutori, ei totuși au urmat obiceiul judecătoriei, și încă într-o astfel de mugire și învăluire a mării, încât ei abia puteau răsufla. De unde oare, iubiților, venea această putere atât de prevăzătoare împotriva profetului ?
Ea venea de la pronia și de la înțelepciunea lui Dumnezeu.
Adică Dumnezeu a îngăduit acestea, ca să aducă aminte profetului că el trebuie să fie blând și iubitor de oameni. Aceasta era ca și cum ar fi strigat către dânsul și i-ar fi zis: „Urmează acestor corăbieri, acestor oameni altminteri neînvățați. Ei nu socotesc lucru mic o singură viață, se poartă nu fără cruțare chiar și cu o singură persoană; tu, dimpotrivă, ai expus la primejdia pieirii o cetate întreagă, cu atât de multe mii de locuitori. Ei, măcar că au descoperit pe pricinuitorul răutății izbucnite asupra lor, totuși, nu s-au năpustit asupra lui cu judecata osândirii; tu însă, măcar că nu ai pârât pe nimeni dintre niniveteni, totuși îi arunci în nenorocire și în pierdere.
Eu ți-am poruncit să te duci la dânșii și, prin predicarea ta să-i chemi la mântuire; tu însă n-ai ascultat; dimpotrivă, acești corăbieri, fără a le cere cineva, fac totul ca să te scape ; de pedeapsă pe tine, cel vinovat. Adică, cu toate că marea s-a înfățișat ca pârâș al profetului și sorții au mărturisit contra lui, și el însuși a recunoscut și a mărturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grăbit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat și au făcut totul că, la o asemenea vădită vinovăție, de va fi cu putință, să nu-l predea mării, însă marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a îngăduit aceasta, voind, atât prin corăbieri, cât și printr-un monstru din mare, să aducă pe profet la o cale mai bună. Deci, când ei au auzit pe Iona zicând: „Luați-mă și mă aruncați în mare, și se va alina marea asupra voastră” (Iona l, 12), ei n-au voit să facă aceasta, ci au cârmit spre țărm; valurile însă i-au împiedicat.
Tu până acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; ascultă-l acum cum grăiește în pântecele chitului de mare și cum mărturisește nedreptatea sa. Acolo, adică în fugă, el a greșit ca un om de rând, iar aici s-a arătat că un profet. Așadar, marea l-a luat și l-a închis în pântecele unui monstru, ca într-o temniță. El nu s-a nimicit nici de valurile cele înfricoșate, nici de monstrul cel încă și mai înfricoșat care l-a înghițit; ba mai mult, acesta din urmă l-a mântuit și l-a dus la Ninive; iară el s-a dus apoi acolo și a vestit hotărârea Domnului pentru pierderea cetății. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grăbit îndată la post, bărbați și femei, și robi și stăpâni, căpetenii și supuși, copii și bătrâni; ba chiar nici animalele cele fără de minte n-au fost scutite de păzirea acestei datorii.
Pretutindeni se vedeau haine de pocăință, pretutindeni cenușă, pretutindeni lacrimi și suspine, însuși împăratul s-a pogorât de pe tron, a depus coroana sa și s-a îmbrăcat în vestmânt de pocăință; și cu chipul acesta ei au mântuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adică porfira stând îndărăt, în dosul hainei celei de pocăință.
Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit vestmântul cel de pocăință, iar ce n-a putut coroana, a putut cenușa.
Așadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viața cea desfătată, de lăcomie și de îmbuibare, îndoparea și îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei și au dus-o aproape de pieire. Postul însă iarăși a întărit cetatea.
Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre fiarele acelea grozave ca printre niște oi. Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând în flacără. Iată rodurile cele mărite ale postului!
Dar vei zice, poate: postul slăbește trupul. Dar ascultă ce învață Sfânta Scriptură: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (II Cor. 4, 16).
Afară de aceasta, dacă vei cumpăni lucrul mai cu de-amănuntul, vei afla că postul este chiar folositor sănătății, întreabă pe doctori, și ei cumpătarea și înfrânarea o vor numi mama a sănătății, pe când din îmbuibare și din viața cea desfătată provin mii de boli. Acestea sunt niște lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, și vatămă atât sănătatea trupului, cât și a sufletului.
Așadar, să nu ne înfricoșăm de post, care ne liberează de nenumărate răutăți. Eu zic aceasta nu fără temei, ci pentru că știu că unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel că ei înșiși se vatămă pe sine, prin îmbuibare și necumpătare. Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeți prin desfătare și beție folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi își încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deși simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai așa se întâmplă cu tine, când înainte de a începe postul, mai întâi te umpli cu mâncare și cu băutură, ca apoi a doua zi să primești doctoria postului. Tu simți atunci numai neplăcerea, dar n-ai nici un folos de la dânsa, fiind luată toată puterea doctoriei, prin necumpătarea cea săvârșită de tine. Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească și cu trezvie sufletească, ea va putea curăți multe din păcatele tale cele vechi.
Așadar, să nu intrăm în post beți și amețiți, nici să nu trecem de la post iarăși la beție, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab, care, împins fiind mai tare, cade. Același lucru se întâmplă sufletului nostru, dacă el la începutul și la sfârșitul postului se învelește de norul necumpătării și al beției. Aceia care se lupta cu fiarele cele sălbatice păzesc și învelesc în tot chipul cu putință membrele cele de căpetenie. Asemenea fac acum mulți oameni în fața postului.
Ei privesc postul ca pe o fiară sălbatică, cu care trebuie să se lupte, și deci se înarmează cu îmbuibarea, se învelesc cu lăcomia și cu îmbuibarea și așa așteaptă venirea postului, care totuși nu este sălbatic și înfricoșat, ci înfățișarea lui este blândă și lină. Dacă întreb pe vreunul: „De ce te îmbeți tu astăzi ?”, el zice: „Pentru că mâine am să încep postul”, însă spuneți, nu este aceasta oare o nebunie înfricoșată, de a voi să înceapă cu suflet necurat această mărită îndeletnicire cu fapta cea bună ?
Am mai avea multe de zis, dar pentru cei înțelegători este destul aceasta, de vor voi să facă îndreptare vieții lor. Fie ca noi, prin postul nostru, să ne facem vrednici de împărăția cerului, pe care să ne-o dea harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine mărirea, acum și-n vecii vecilor ! Amin