SFÂNTUL IOAN CASIAN ROMANUL (c. 360-435)16

 

Acest mare ascet, teolog, organizator de mânăstiri, dascăl, apologet și scriitor bisericesc de renume al Bisericii lui Hristos, din secolele IV–V, era de neam daco-roman. El s-a născut pe la anul 360 d. Hr. în Dacia Pontică (Scythia Minor – Dobrogea de azi), anume în Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest de orașul Constanța, în „hotarele Casienilor și al (districtului) Peșterilor”.

Părinții săi, creștini evlavioși și cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adică „din părțile Casienilor”) o educație creștinească aleasă, deprinzându-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi și practicarea unei înalte trăiri duhovnicești, în rugăciune, asceză, feciorie și râvnă pentru cele dumnezeiești. Fiind însetat pentru învățătura cărții, a fost dat din copilărie la una din școlile timpului său, ce funcționau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din mânăstirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici și filosofi greci și latini, iar mai târziu și scrierile patristice din secolele II–IV, care circulau în nord-estul Imperiului Roman.

În una din „Convorbirile” sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioșie casa părintească, mânăstirile și frumusețea locurilor natale din Dacia Pontică (Dobrogea secolului al IV-lea). Iată ce ne spune el: „Către acest avvă Avraam am întors asaltul gândurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram împinși de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră și de a ne revedea părinții. Pentru că ne reaminteam că părinții noștri erau înzestrați cu așa de mare credință și pietate, ni s-a născut dorința puternică și presupunerea că ei nu vor împiedica planul nostru. Ne gândim că din râvna lor noi aveam de câștigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie și din plin toate cele de trebuință nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu speranța bucuriilor deșarte și cu credința că vom recolta roadă bogată din convertirea multora care trebuiau îndrumați pe calea mântuirii, prin exemplul și îndemnul nostru.

În afară de așezarea locului, unde se afla o proprietate moștenită de la strămoșii noștri, mi se zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni, care se întindea grațios în spațiile singurătății, în așa fel încât ascunzișurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere și maximum de provizie pentru hrană” (Convorbirea 24, 1–3).

După propria sa mărturie, Sfântul Ioan Casian „încă din copilărie (a pueritia nostra) a trăit printre călugări, ale căror îndemnuri le auzea și ale căror exemple le vedea”. În codrii seculari din mijlocul ca și din nordul Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe mânăstiri și cu zeci sau, poate, sute de călugări „sciți” și sihaștri iubitori de Hristos „în sânul cărora au înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie și o asceză deosebit de severă... al căror fel de viață este cu totul vrednic de admirație”, cum afirmă Sfântul Epifanie al Ciprului (340–403) în cartea sa „Împotriva a optzeci de erezii”, referindu-se la călugării audieni din Dacia Pontică.

Văzând sfințenia, râvna pentru Hristos și nevoința „călugărilor sciți” din patria sa, Sfântul Ioan Casian se hotărî din fragedă tinerețe să ia jugul cel bun al lui Hristos, călugărindu-se într-una din mânăstirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia și prietenul său de toată viața. Bunul său nume, viața sa aleasă, râvna pentru Dumnezeu, ca și cultura vastă ce și-o agonisi, îl făcură pe tânărul călugăr Ioan Casian (de la localitatea Casian) prieten al marilor episcopi de Tomis – Sfinții Vetranion (a doua jumătate a sec. IV) și Teotim I „Scitul” (c. 392–403).

Dorind să se închine la Sfintele Locuri și mai ales la Mormântul dătător de viață al lui Hristos, în anul 380, când avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan Casian a plecat la Ierusalim împreună cu sora sa și cu Cuviosul Gherman, ruda și prietenul său. Aici, cei doi călugări s-au stabilit la o mânăstire din Betleem, aproape de peștera unde s-a născut Hristos.

După mai bine de cinci ani de asceză și nevoință duhovnicească la Betleem, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, au fost călăuziți de harul Duhului Sfânt să viziteze mânăstirile și sihăstriile din Egipt, patria monahismului creștin.

Timp de mai bine de șapte ani, cei doi călugări daco-romani de la gurile Dunării au cercetat pe cuvioșii călugări, egumeni, anahoreți și dascăli ai pustiului egiptean, învățând de la toți meșteșugul nevoinței duhovnicești, desăvârșindu-se în sfințenie, în rugăciune și smerenie. Tot aici a început să scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa operă literară în 24 de cărți, numită „Convorbiri cu Părinții” (Collationes), cerând și primind sfaturi și cuvinte de învățătură de la marii anahoreți ce se nevoiau pe Valea Nilului, în Schiteea, Teba, Muntele Nitriei, în Rait și Muntele Sinai. Bunii ostași ai lui Hristos poposeau din loc în loc, de la un sihastru la altul, adunând de la fiecare, ca niște albine, nectarul înțelepciunii Duhului Sfânt.

După o scurtă revenire la Betleem, cei doi sihaștri daco-romani se reîntorc în Egipt și zăbovesc aici până în anul 399. Apoi, ivindu-se unele tulburări în mânăstirile de pe Valea Nilului provocate de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, se duc la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, despre care auziseră și pe care îl iubeau atât de mult. Marele patriarh și dascăl a toată lumea, văzând sfințenia vieții Cuviosului Ioan Casian, precum și adânca sa cultură teologică, l-a hirotonit diacon și l-a făcut ucenic al său. Cinci ani de zile a trăit Sfântul Ioan Casian în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, învățând de la el multe fapte și cuvinte de folos.

Surghiunirea din scaun a marelui patriarh, în anul 404, a silit pe Cuviosul Ioan Casian să plece la Roma, împreună cu prietenul său nedespărțit Gherman, pentru a lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în fața Papei Inocențiu I. Apoi, auzind de moartea în exil a bunului lor părinte și păstor, care a avut loc la Cucuso-Armenia, în anul 407, Sfântul Ioan Casian, scârbindu-se de așa de mare nedreptate a împăratului Arcadie, nu s-a mai întors în Răsărit, nici în patria sa de la Gurile Dunării, ci s-a stabilit definitiv în sudul Galiei, la Marsilia. Aici a întemeiat două mânăstiri, una de călugări, închinată Sfântului Victor, și alta de călugărițe, după modelul Cuviosului Pahomie și Sfântului Vasile cel Mare, organizând astfel, cel dintâi, monahismul în Apus, după regulile vieții monahale aduse din Răsărit.

Hirotonindu-se preot și ajungând egumen al celor două mânăstiri, Sfântul Ioan Casian a adunat în jurul său numeroși ucenici cărora le-a așezat duhovnici, rânduială de nevoință și viață monahală ca în Răsărit, iar el și-a închinat anii bătrâneții îndeosebi scrisului. Opera sa, păstrată și cunoscută până astăzi, cuprinde trei lucrări:

1. Despre așezămintele mânăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale, lucrare scrisă în anul 420 în douăsprezece cărți, la rugămintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galiei. În primele patru cărți, Sfântul Ioan Casian vorbește despre îmbrăcămintea monahilor din Palestina și Egipt, despre rugăciunile și psalmii de noapte, despre slujbele zilnice și despre condițiile de primire în mânăstire ale noilor începători. În celelalte opt cărți, Sfântul Ioan Casian vorbește despre cele opt păcate de moarte, numite de el „gânduri ale răutății”, și anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deșartă (trufia) și mândria.

2. Convorbiri cu Părinții (Collationes Patrum), în douăzeci și patru de cărți sau convorbiri, care formează cea mai de seamă operă literară rămasă de la Sfântul Ioan Casian. Lucrarea este împărțită în trei părți. Partea întâi, în zece cărți, cuprinde primele zece convorbiri avute cu părinții din pustia schetică în a doua sa călătorie prin Egipt (393-399), dedicată episcopului Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde șapte cărți, convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu părinții din ținutul Panephisis. Partea a treia, ultimele șapte cărți, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu părinții din ținutul Diolcos. Această operă a fost scrisă între anii 420-429.

3. Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, în șapte cărți, scrisă tot în sudul Galiei, între anii 429-430. Această ultimă lucrare a Sfântului Ioan Casian are un profund caracter dogmatic și apologetic și combate erezia lui Nestorie, care nu voia să numească pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotocos), ci numai Născătoare de Hristos (Hristotocos).

În primele două opere, Sfântul Ioan Casian prezintă creștinismului din Apus, pentru prima dată, regulile vieții monahale din Răsărit, făcând astfel o statornică punte de legătură între țările creștine din Orient cu cele din Occident. Iar prin a treia sa lucrare, teologul daco-roman face cel dintâi cunoscută în Apus doctrina eretică, antiortodoxă a lui Nestorie. Astfel, Sfântul Ioan Casian devine primul organizator și întemeietor al monahismului în apusul Europei, unde face cunoscută pentru prima dată gândirea patristică și mistică, precum și experiența duhovnicească a marilor Părinți din Egipt, Sinai și Palestina. Totodată, Sfântul Ioan Casian este considerat și un mare apologet al credinței apostolice și profund cunoscător al dogmelor ortodoxe, luptând cu toată puterea împotriva nestorianismului, a pelagianismului și supremației harului.

După o nevoință ascetică și statornică de peste 60 de ani în viața monahală, Sfântul Ioan Casian s-a săvârșit cu pace la mânăstirea sa din Marsilia, în anul 435, dându-și sufletul său în mâinile lui Hristos și lăsând în urmă câteva sute de ucenici. Sfintele sale moaște se află într-o capelă subterană din Mânăstirea Sfântul Victor, la Marsilia, iar capul și mâna dreaptă se află expuse în biserică spre închinare. El a fost considerat sfânt încă din viață. Pomenirea lui se face la 29 februarie în anii bisecți, iar în restul anilor la 28 februarie.

Despre cele opt gânduri ale răutății (Către Episcopul Castor)
I. Despre înfrânarea pântecelui
II. Despre duhul curviei și al poftei trupești
ΙII. Despre iubirea de argint
IV. Despre mânie
V. Despre întristare
VI. Despre trândăvie
VII. Despre slava deșartă
VIII. Despre mândrie