A fost odată un bătrân credincios care a hotărât să sădească un mlădiț de măslin în grădina sa. Dorindu-și din tot sufletul ca copacul să crească înalt și rodnic, bătrânul a început să se roage lui Dumnezeu pentru fiecare nevoie a copacului, după cum socotea el că este mai bine.
— Doamne, a strigat bătrânul, măslinul meu are nevoie de apă pentru ca rădăcinile lui fragede să se adape! Trimite o ploaie bogată!
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și a trimis o ploaie binefăcătoare. După câteva zile, bătrânul s-a uitat la copăcel și s-a gândit:
— Doamne, acum că are apă, îi trebuie soare cald pentru ca frunzele să i se dezvolte. Trimite, Te rog, un soare puternic!
Soarele a strălucit din plin peste grădină. Însă bătrânul, văzând că vlăstarul crește subțire, s-a îngrijorat din nou:
— Doamne, lemnul lui este prea moale. Trimite un vânt rece și un ger ușor, ca să-l oțeleg!
Mântuitorul i-a împlinit și această cerere, iar peste noapte s-a lăsat un ger năpraznic. Dimineața, când bătrânul a ieșit în grădină, a privit uscat și vestejit micul măslin. Îndurerat, s-a dus la un alt bătrân îmbunătățit din sat și i-a povestit necazul:
— Am cerut pentru pomul meu tot ce am crezut că este mai bun: ploaie, soare, ger... Și totuși a murit!
Vecinul său a zâmbit cu blândețe și i-a arătat măslinul din propria sa curte, înalt, verde și plin de roade verzi și lucioase.
— Cum de al tău a crescut așa de frumos? l-a întrebat bătrânul uimit.
— Eu doar am sădit puietul și l-am lăsat în seama lui Dumnezeu, i-a răspuns celălalt. M-am rugat așa: „Doamne, Tu ai creat acest măslin și Tu știi mai bine decât mine de ce are nevoie — de vânt sau de soare, de ploaie sau de ger. Eu nu știu ce-i este de folos, dar Tu le rânduiești pe toate cu înțelepciune.” Neavând un stăpân care să-i dirijeze fiecare zi, pomul s-a lăsat în voia Creatorului și a crescut puternic.
Morala
Adesea, în viața duhovnicească, încercăm să Îi dictăm lui Dumnezeu cum să ne rânduiască pașii, cerând doar ceea ce considerăm noi că ne este de folos pe moment. Adevărata credință nu constă în a cere ca lucrurile să se întâmple după voia și mintea noastră, ci în a ne abandona cu totul în Voia lui Dumnezeu. El știe cel mai bine când avem nevoie de soarele bucuriei sau de gerul încercărilor pentru ca sufletul nostru să prindă rădăcini adânci și să aducă roadă duhovnicească.
Comentarii
Trimiteți un comentariu