Pilda Călugărului și a Cărămizilor de Aur

 

​A fost odată într-o mănăstire de munte un bătrân sihastru iubit de toți pentru pacea din sufletul său. Într-o zi, un tânăr ucenic, frământat de gândurile și grijile vieții, l-a întrebat:

— Părinte, cum pot să-mi păstrez inima curată și neatinsă de răutatea din jur, când lumea este plină de tentații, judecăți și tulburare?

​Bătrânul nu i-a răspuns de îndată. L-a luat pe ucenic de mână și l-a dus în curtea mănăstirii, unde se afla o grămadă de piatră și noroi.

— Ia o mână de noroi și ține-o strâns în pumn, i-a spus bătrânul.

​Tânărul a ascultat, deși nu înțelegea de ce.

— Acum, caută să aduni flori frumoase din grădină, dar fără să dai drumul noroiului din pumn, i-a mai zis avva.

​Ucenicul a încercat, însă noroiul îi murdărea hainele, îi aluneca printre degete și îi făcea imposibilă culegerea florilor. Cu pumnul strâns pe mizerie, nu putea atinge nimic frumos fără să-l păteze. Obosit și frustrat, a dat drumul noroiului și și-a spălat mâna la fântână.

​Atunci, bătrânul i-a zâmbit blând și i-a zis:

— Noroiul din pumnul tău sunt resentimentele, judecățile, grijile lumești și poftele pe care le ții strâns în inima ta. Câtă vreme refuzi să le dai drumul, mâinile sufletului tău nu pot primi harul, pacea și frumusețea pe care Dumnezeu ți le oferă în fiecare zi.

​Morală:

Inima omului este asemenea unui potir: nu poate fi umplută cu harul și pacea Duhului Sfânt atât timp cât rămâne plină de resentimente, mândrie și griji lumești. Pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să avem curajul de a da drumul răului din palmele