Pilda celor trei vase și a Apei Vieții

 

​Un bătrân duhovnic de la o mănăstire izolată a fost cercetat într-o zi de un tânăr ucenic, frământat de o întrebare:

— Părinte, cum trebuie să fie inima omului pentru ca rugăciunea să prindă rădăcină în ea și să aducă rod duhovnicesc?

​Bătrânul nu i-a răspuns prin cuvinte, ci l-a dus în atelierul mănăstirii și i-a arătat trei vase de lut:

​Primul vas era întors cu gura în jos. Părintele a luat o ulcior cu apă curată și a început să toarnă peste el. Apa s-a scurs întreagă pe pământ, fără ca vreo picătură să pătrundă înăuntru.

— Acesta este omul mândru și împietrit, a zis bătrânul. Oricâtă har și învățătură ar turna Dumnezeu peste el, sufletul lui rămâne uscat, pentru că este închis în sine.

​Apoi, avva a luat al doilea vas. Acesta era întors cu gura în sus, dar era plin de noroi, pietricele și uscăciuni. Când bătrânul a turnat apă în el, apa s-a amestecat cu murdăria și s-a prefăcut într-un noroi tulbure, nefolositor.

— Acesta este omul stăpânit de grijile lumiești, de patimi și de resentimente. Chiar dacă primește cuvântul lui Dumnezeu, îl amestecă cu gândurile rele ale lumii acesteia și harul se întinează.

​În cele din urmă, bătrânul a luat al treilea vas. Era un vas simplu, curățat cu grijă pe dinăuntru și așezat deschis către cer. Când a turnat apa, vasul s-a umplut până la refuz, iar apa a rămas limpede și proaspătă ca lacrima.

— Acesta este sufletul smerit, curățit prin pocăință și gata să primească voia lui Dumnezeu.

​Morala:

Nu este de ajuns să auzim cuvântul lui Dumnezeu sau să ne aflăm în preajma sfintelor Taine; starea inimii noastre determină dacă harul rămâne sau se pierde. Pentru ca sufletul să devină locaș al Duhului Sfânt, el trebuie mai întâi curățit de patimi prin pocăință și deschis prin smerenie, devenind un vas primititor al dragostei dumnezeiești.

​— Teolog și jurnalist Daniel Caranda