În tradiția Bisericii, Sfântul Mare Mucenic Eustatie este cunoscut înainte de toate prin schimbarea radicală pe care întâlnirea cu Hristos a produs-o în existența sa. Numele său de dinainte de primirea credinței era Plachida, iar acesta ocupa o poziție însemnată în armata romană. Era un om format în disciplina militară, obișnuit cu primejdiile războiului și cu responsabilitatea pe care o presupunea rangul său. Nu lipsa puterii lumești l-a apropiat de Dumnezeu, ci descoperirea faptului că puterea omului rămâne limitată înaintea Celui care este Stăpânul vieții.
Momentul hotărâtor s-a petrecut în timpul unei vânători. Înaintea lui Plachida s-a arătat un cerb între ale cărui coarne se vedea semnul Sfintei Cruci, iar în mijlocul acestei vedenii i s-a descoperit Hristos. Pentru tradiția creștină, această întâlnire reprezintă începutul unei convertiri care nu se reduce la schimbarea unui nume sau la primirea formală a unei credințe. Plachida avea să lase în urmă identitatea omului care își măsura viața prin rang și izbândă și să primească numele de Eustatie, intrând într-un alt mod de a înțelege existența.
Împreună cu soția sa, Teopista, a primit Sfântul Botez, iar cei doi fii ai lor, Agapie și Teopist, au devenit parte din aceeași familie creștină. Din acel moment, casa lui Eustatie nu mai era doar casa unui comandant roman, ci locul unei vieți așezate sub semnul lui Hristos. Tocmai aici începe însă partea cea mai grea a istoriei lor.
Eustatie avea să fie încercat nu printr-o singură suferință, ci printr-o serie de pierderi care i-au lovit succesiv familia. Averea, poziția socială și siguranța de care se bucurase au dispărut, iar apoi însăși familia sa a fost despărțită. Tradiția hagiografică păstrează aceste încercări ca pe o adevărată trecere prin foc: omul care Îl descoperise pe Dumnezeu în mijlocul unei vieți prospere ajunge să Îl mărturisească tocmai atunci când nu mai are sprijinul lucrurilor pe care se întemeiase odinioară.
Teopista și cei doi fii ai lor vor trece, la rândul lor, prin această ruptură. Despărțirea nu înseamnă însă sfârșitul legăturii dintre ei. Fiecare este purtat prin propria încercare, iar ceea ce îi unește nu mai este numai legătura firească dintre soț, soție și copii, ci aceeași credință în Hristos. În această perspectivă, viața lor capătă o semnificație aparte: familia creștină devine aici și spațiu al mărturisirii, iar suferința nu reușește să distrugă ceea ce fusese întemeiat prin credință.
Drumul lui Eustatie îl va readuce în cele din urmă în slujba împăratului, dar această întoarcere nu înseamnă revenirea la omul care fusese Plachida. El poate primi din nou cinste și responsabilitate, însă identitatea sa adevărată este de acum legată de Hristos. Tocmai această dublă realitate — omul aflat în mijlocul lumii și creștinul care nu își mai negociază credința — va deveni esențială în ultima parte a vieții sale.
Când prigoana împotriva creștinilor îl va ajunge din urmă, Eustatie nu va mai avea înaintea sa problema pierderii rangului sau a averii. Încercările prin care trecuse îl desprinseseră deja de acestea. Ultima încercare avea să fie însă cea supremă: alegerea dintre porunca împărătească și fidelitatea față de Hristos. Aici se încheie drumul lui Plachida și se desăvârșește drumul lui Eustatie, iar alături de el, Teopista, Agapie și Teopist primesc aceeași cunună a mărturisirii.Întoarcerea lui Eustatie la Roma nu a fost doar revenirea unui comandant învingător în capitala Imperiului. În tradiția hagiografică, această întoarcere pune în lumină o schimbare fundamentală produsă în omul care fusese cândva Plachida. El reintră în structurile puterii romane, primește din nou autoritate militară și conduce oastea imperială, dar experiența convertirii îi schimbase deja raportarea la putere. Pentru Eustatie, autoritatea nu mai putea fi confundată cu atotputernicia, iar victoria militară nu putea fi transformată într-un motiv de adorare a unei alte puteri decât Dumnezeu.
Tocmai aici se află una dintre tensiunile importante ale vieții sale. Imperiul Roman își construia ordinea publică și printr-o ordine religioasă în care autoritatea împăratului, cultul zeilor și stabilitatea statului erau strâns legate. Într-un asemenea context, refuzul unui comandant de a participa la jertfa publică nu putea fi privit ca un simplu gest personal. Prin refuzul său, Eustatie afirma că există o autoritate mai presus de împărat și că victoria, viața și destinul omului nu aparțin puterilor cărora lumea le atribuie slavă, ci lui Dumnezeu.
Această mărturisire trebuie înțeleasă în lumina convertirii sale. Plachida Îl descoperise pe Hristos în mijlocul unei vânători, atunci când semnul Crucii i se arătase între coarnele cerbului. Din acel moment, Crucea nu mai era pentru el doar un semn văzut în chip minunat, ci devenea cheia unei existențe noi. Cel care fusese obișnuit să urmărească vânatul ajunge să fie el însuși urmărit de puterea lumii; cel care condusese oameni în luptă ajunge să fie adus înaintea unei judecăți; iar cel care cunoscuse biruința militară ajunge să descopere că adevărata biruință creștină nu este asupra unui adversar omenesc, ci asupra fricii și a lepădării de Dumnezeu.
Victoria obținută în campania militară capătă astfel o semnificație diferită în perspectiva credinței lui Eustatie. Imperiul putea să atribuie succesul armatei puterii sale și favorului zeilor protectori, în timp ce Eustatie recunoștea în toate cele primite purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De aceea, momentul în care i se cere să participe la jertfă devine inevitabil. El trebuia să aleagă între ordinea religioasă a Imperiului și adevărul pe care îl primise prin Hristos.
Refuzul lui Eustatie nu a fost, prin urmare, o revoltă împotriva autorității civile în sensul unei lupte politice. El nu urmărea răsturnarea ordinii imperiale și nu încerca să își folosească poziția militară împotriva împăratului. Dimpotrivă, tocmai pentru că își îndeplinise datoria de comandant, conflictul apare cu atât mai limpede: limita pe care Eustatie nu putea să o treacă era aceea a cultului păgân și a lepădării de Hristos. Creștinul putea sluji în lumea romană, putea conduce o armată și putea îndeplini responsabilități publice, dar nu putea transforma slujirea pământească într-o formă de idolatrie.
În fața lui Hadrian, această limită devine concretă. Împăratul avea puterea de a-i lua rangul, averea și viața, însă nu putea primi de la Eustatie ceea ce acesta nu mai considera că îi aparține: credința. Aici se află miezul teologic al martiriului creștin. Mucenicul nu disprețuiește viața și nici nu caută moartea; el refuză însă să salveze viața printr-o lepădare care ar distruge adevărul pentru care trăiește.
Iar Eustatie nu rămâne singur în această mărturisire. Teopista, Agapie și Teopist intră în aceeași încercare. Familia care cunoscuse despărțirea și suferise pierderea își găsește acum unitatea nu în întoarcerea la siguranța de altădată, ci în aceeași fidelitate față de Hristos. Din punct de vedere teologic, aici se vede că mucenicia nu este doar un act individual de curaj: ea poate deveni mărturia unei întregi comunități de iubire, în cazul lor, comunitatea cea mai apropiată — familia.
Moartea în taurul de aramă încheie acest parcurs într-o imagine de o mare forță pentru tradiția creștină. Focul care trebuia să distrugă trupurile celor patru nu poate fi separat, în lectura Bisericii, de imaginea jertfei. Ei nu aduc jertfă zeilor, așa cum li se ceruse, ci își păstrează mărturisirea lui Hristos până la capăt. Astfel, conflictul dintre jertfa păgână și credința creștină ajunge la punctul culminant: ceea ce autoritatea imperială le cerea ca act de supunere religioasă este refuzat, iar ei primesc în schimb cununa muceniciei.
În acest fel, istoria lui Eustatie se închide acolo unde începuse taina noii sale vieți: la Cruce. Plachida văzuse Crucea înaintea cerbului și primise prin ea chemarea către Hristos; Eustatie avea să poarte aceeași Cruce prin pierderi, despărțiri, războaie, prigoană și, în cele din urmă, prin moarte. Între prima vedere a Crucii și cununa muceniciei se află întreaga sa existență creștină. Iar alături de el, Teopista, Agapie și Teopist pecetluiesc aceeași mărturisire prin propria lor jertfă.După moartea lui Eustatie, a Teopistei și a fiilor lor, memoria lor nu a rămas legată numai de povestirea unei familii care a trecut prin încercări neobișnuite. În conștiința Bisericii, această familie a intrat în rândul mucenicilor ca o mărturie comună, în care credința nu apare ca o realitate desprinsă de viață, ci ca puterea care poate uni omul cu Dumnezeu chiar și atunci când toate legăturile pământești sunt supuse încercării.
Această dimensiune este importantă pentru înțelegerea cinstirii lor. Eustatie nu este pomenit singur, ca un erou creștin căruia i se adaugă, secundar, numele celor apropiați. Teopista, Agapie și Teopist sunt parte din aceeași mărturisire. Biserica îi așază împreună înaintea credincioșilor tocmai pentru că jertfa lor arată că sfințenia nu este rezervată unei singure forme de viețuire. Ea poate rodi în familie, în relația dintre soți și copii, în responsabilitatea reciprocă și în hotărârea de a rămâne împreună în credință atunci când lumea din jur cere renunțarea la ea.
În cazul Teopistei, această mărturie are o semnificație aparte. Ea nu apare doar ca soția unui mucenic, ci ca persoană care își asumă aceeași credință și aceeași cale până la sfârșit. Iar prezența celor doi fii arată că mărturisirea creștină nu poate fi redusă la o relație exterioară cu instituția Bisericii. Credința lor devine însăși forma în care familia își trăiește unitatea. Tocmai de aceea, memoria liturgică a celor patru are caracterul unei mărturisiri familiale: fiecare persoană rămâne distinctă, dar toți sunt uniți prin aceeași fidelitate față de Hristos.
Această unitate are și o profundă semnificație eclesială. Biserica nu păstrează memoria mucenicilor pentru a transforma suferința lor într-o simplă amintire istorică. Pomenirea liturgică îi așază înaintea generațiilor următoare ca martori ai faptului că Evanghelia poate deveni criteriul concret al existenței. În cazul lui Eustatie și al familiei sale, mărturia aceasta este cu atât mai puternică deoarece nu se limitează la momentul morții. Întreaga lor istorie, așa cum a fost transmisă în tradiția hagiografică, este privită în lumina unui singur drum: de la întâlnirea cu Dumnezeu până la pecetluirea credinței.
De aici se înțelege și locul lor în tradiția mucenicească a Bisericii. Mucenicia nu este despărțită de viața de dinaintea ei. Cununa este pregătită prin fidelitatea de fiecare zi, prin răbdare, prin asumarea adevărului și prin refuzul de a despărți credința de faptele concrete ale existenței. În cazul acestei familii, legătura dintre membrii ei devine chiar spațiul în care această fidelitate se vede până la capăt.
Numele lor au rămas astfel împreună în calendarul Bisericii nu pentru că istoria unei familii ar fi mai importantă decât mărturia unui singur mucenic, ci pentru că, în ei, Biserica vede o formă de mărturisire care cuprinde întreaga casă. Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist nu sunt patru istorii separate, ci patru persoane unite într-o singură mărturisire a lui Hristos. Iar această unitate face ca pomenirea lor să depășească cadrul unei simple relatări hagiografice și să devină o icoană a familiei creștine care își păstrează credința atunci când credința este pusă la încercare.Cinstirea Sfântului Mare Mucenic Eustatie și a familiei sale nu se întemeiază pe caracterul spectaculos al unei povestiri vechi, ci pe mărturia pe care Biserica a recunoscut-o în jertfa lor. În tradiția ortodoxă, mucenicul nu este păstrat în memoria comunității doar pentru ceea ce a îndurat, ci pentru felul în care, prin această încercare, a mărturisit că Hristos rămâne mai presus de orice putere omenească.
De aceea, pomenirea lui Eustatie împreună cu Teopista, Agapie și Teopist are un caracter profund liturgic. Biserica nu desparte ceea ce viața lor a unit. Numele celor patru sunt aduse înaintea lui Dumnezeu ca o singură mărturie familială, iar această pomenire arată că sfințenia nu anulează legăturile dintre oameni, ci le poate transfigura. Familia devine, în cazul lor, locul în care credința este asumată împreună și dusă până la capăt.
În tradiția liturgică ortodoxă, mucenicii sunt numiți adeseori „purtători de biruință”. Nu este vorba despre o biruință dobândită prin forță omenească. Mucenicul biruiește tocmai în clipa în care, omenește vorbind, pierde totul. Eustatie și cei împreună cu el nu își păstrează viața biologică, rangul sau bunurile, însă își păstrează ceea ce pentru credința creștină este mai presus de acestea: comuniunea cu Hristos. De aceea, moartea lor este înțeleasă de Biserică nu ca dispariția unei mărturii, ci ca pecetluirea ei.
Această perspectivă schimbă și felul în care trebuie citită tradiția despre ei. Dacă povestirea hagiografică urmărește încercările prin care au trecut, cultul liturgic așază accentul pe rezultatul duhovnicesc al acestui drum: credința lor a devenit mărturie pentru Biserică. Mucenicul nu rămâne prizonierul trecutului. El intră în memoria vie a comunității creștine, iar pomenirea sa devine o mărturisire repetată, din generație în generație, că Evanghelia nu aparține unei singure epoci.
În această lumină trebuie înțeleasă și imaginea Sfântului Eustatie purtând înaintea sa semnul cerbului cu Crucea lui Hristos între coarne. Este una dintre cele mai cunoscute reprezentări legate de viața sa și concentrează într-o singură imagine începutul chemării sale. Cerbul nu este doar elementul miraculos al relatării hagiografice; el devine, în iconografia și memoria creștină, semnul prin care convertirea lui Eustatie este recunoscută și transmisă. Crucea văzută în acel moment rămâne reperul întregului său drum.
Prin aceasta, tradiția despre Eustatie păstrează o legătură între chemare și mărturisire. Semnul Crucii de la începutul vieții sale creștine și cununa muceniciei de la sfârșitul ei nu sunt două episoade fără legătură. Ele formează arcul unei singure istorii duhovnicești: omul chemat de Dumnezeu ajunge, prin credință și răbdare, să își pecetluiască viața prin aceeași Cruce pe care o primise ca semn al chemării.
Teopista, Agapie și Teopist dau acestei istorii o dimensiune pe care memoria creștină nu o poate trece cu vederea. În ei, cinstirea mucenicului devine și cinstirea unei familii care a rămas unită în credință. Biserica îi pomenește împreună tocmai pentru că mărturia lor nu poate fi înțeleasă numai individual. Este o mărturie în care legătura dintre soț și soție și legătura dintre părinți și copii se întâlnesc în aceeași credință.
Astfel, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Eustatie, a Teopistei și a fiilor lor nu este numai o întoarcere către o pagină veche a istoriei creștine. Ea pune înaintea Bisericii o întrebare care rămâne actuală în orice veac: ce rămâne din credința omului atunci când ea este pusă în fața unei alegeri reale? Răspunsul mucenicilor nu este unul teoretic. Este dat prin întreaga lor viață și, în cele din urmă, prin mărturisirea pe care au pecetluit-o împreună.Martiriul lui Eustatie trebuie privit și prin felul în care încercarea se răsfrânge asupra celor care îi sunt alături. Nu este numai pătimirea unui om chemat să răspundă înaintea autorității imperiale, ci pătimirea unei familii care ajunge, fiecare în parte, să plătească pentru aceeași mărturisire. În această desfășurare, legătura dintre cei patru capătă o profunzime aparte: nimeni nu poate rămâne simplu spectator al suferinței celuilalt.
Pentru Eustatie, prigoana înseamnă coborârea de la poziția de comandant al armatei la condiția celui urmărit și condamnat. Omul care fusese obișnuit să poruncească ajunge să stea înaintea celor care au puterea de a-i hotărî soarta. Schimbarea aceasta este esențială pentru înțelegerea martiriului său, fiindcă măreția lui nu mai stă în rangul pe care îl avusese, ci în libertatea cu care își asumă consecințele credinței.
Teopista trece prin aceeași încercare, însă mărturia ei are propria ei greutate. Ea nu este prezentată ca o prezență secundară în pătimirea soțului. Odată ajunsă în fața aceleiași prigoane, își păstrează credința și rămâne alături de familia sa. Într-o lume în care autoritatea putea folosi despărțirea, presiunea și amenințarea pentru a frânge rezistența celor persecutați, unitatea celor doi soți devine ea însăși o formă de mărturisire.
Și mai puternică este prezența celor doi fii. Agapie și Teopist nu sunt pomeniți doar pentru că au fost copiii lui Eustatie și ai Teopistei. Ei intră în aceeași pătimire și primesc aceeași cunună. Prin aceasta, istoria lor dobândește o dimensiune rar întâlnită în calendarul mucenicilor: întreaga familie ajunge să fie chemată înaintea aceleiași judecăți și să rămână unită în aceeași credință.
În cazul lor, martiriul nu mai poate fi privit ca o succesiune de destine individuale. Tatăl, mama și cei doi fii sunt legați de aceeași încercare, iar suferința unuia devine suferința tuturor. Această unitate nu înseamnă însă anularea persoanei. Fiecare dintre ei își asumă propria mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, Biserica îi păstrează în pomenire cu numele lor, nu ca pe o familie anonimă, ci ca pe patru mucenici.
Aici se află una dintre cele mai puternice dimensiuni ale pătimirii lor. Prigoana putea să le ia averea, poziția socială și, în cele din urmă, viața, dar nu reușea să transforme între ei credința într-un motiv de despărțire. Familia rămâne împreună nu pentru că suferința ar fi ușoară, ci pentru că niciunul nu acceptă ca frica să hotărască în locul credinței.
Pentru Eustatie, aceasta este și ultima transformare a existenței sale. Odinioară, el fusese omul care conducea oameni în mijlocul războaielor. Acum, adevărata lui încercare nu mai este să învingă un dușman, ci să rămână statornic atunci când nu mai există nicio victorie omenească de obținut. În fața lui nu mai stă o armată, ci moartea. Iar lângă el se află cei pentru care fusese soț și tată. Martiriul îi cuprinde astfel întreaga identitate: omul, creștinul, soțul și tatăl.
Teopista, Agapie și Teopist dau acestei ultime perioade aceeași profunzime. Ei nu îl urmează pe Eustatie ca niște personaje secundare ale unei singure povești, ci își asumă propria pătimire. De aceea, cununa lor este comună prin mărturisire, dar personală prin jertfă.
Înaintea morții, familia aceasta nu mai are nimic din ceea ce lumea socotea cândva temelia siguranței: rang, avere, protecție și putere. Rămâne însă ceea ce nu putea fi confiscat de nicio autoritate — credința. Iar tocmai aici se află taina pătimirii lor: nu în spectaculosul suferinței, ci în faptul că fiecare dintre cei patru rămâne până la capăt în aceeași mărturisire.Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Eustatie, a soției sale Teopista și a fiilor lor, Agapie și Teopist, pune înaintea credinciosului o înțelegere profundă a libertății creștine. Viața lor arată că libertatea nu înseamnă numai posibilitatea de a alege între mai multe lucruri, ci puterea de a rămâne credincios adevărului atunci când împrejurările încearcă să îl smulgă pe om de la acesta.
În cazul lui Eustatie, această libertate se vede tocmai în contrastul dintre ceea ce fusese și ceea ce ajunge să fie. Un om care avusese rang, avere și autoritate descoperă că toate acestea sunt trecătoare. Ele pot exista în viața omului, dar nu pot deveni temelia sufletului. Când sunt pierdute, adevărata stare a omului înaintea lui Dumnezeu devine mai limpede. Pentru Eustatie, credința nu rămâne o convingere adăugată vieții sale, ci devine criteriul după care își asumă întreaga existență.
Teopista adaugă acestei mărturii dimensiunea fidelității în familie. Ea arată că viața duhovnicească nu se trăiește numai în singurătatea omului înaintea lui Dumnezeu, ci și în legăturile concrete dintre oameni. Soțul și soția se pot sprijini reciproc în credință, iar familia poate deveni un spațiu în care Evanghelia este trăită prin răbdare, statornicie și dragoste. În această lumină, pomenirea Teopistei împreună cu Eustatie are o însemnătate care depășește simpla legătură biografică dintre cei doi.
Prezența lui Agapie și a lui Teopist aduce în această icoană duhovnicească și responsabilitatea transmiterii credinței. Copiii nu sunt doar cei care primesc credința de la părinți, ci persoane chemate să și-o asume. În familia lui Eustatie, această asumare apare în forma cea mai radicală a mărturisirii. De aceea, pomenirea celor doi fii împreună cu părinții lor poate fi înțeleasă ca o mărturie despre unitatea dintre credința transmisă și credința personal asumată.
O altă învățătură importantă este aceea a desprinderii de ceea ce este trecător. Viața lui Eustatie trece de la belșug la lipsire, de la cinste la prigoană și de la putere la neputință. În această succesiune se poate vedea una dintre temele centrale ale vieții creștine: omul nu își poate întemeia veșnicia pe lucrurile care se schimbă. Ceea ce rămâne este relația sa cu Dumnezeu.
De aceea, cinstirea mucenicilor nu îi îndeamnă pe credincioși să caute suferința, ci să nu își piardă credința atunci când suferința apare. Aceasta este o deosebire esențială. Biserica nu transformă durerea în scop, ci vede în răbdarea mucenicului mărturia unei iubiri care nu se destramă atunci când viața devine grea.
Eustatie și familia sa mai arată ceva: încercarea descoperă adevărata ordine a iubirilor din suflet. Omul poate pierde multe lucruri fără să se piardă pe sine. Dar atunci când pentru păstrarea unui bun trecător ajunge să renunțe la Dumnezeu, pierderea devine una duhovnicească. Mucenicii arată, prin viața lor, că Dumnezeu nu poate fi pus în balanță cu nimic din ceea ce lumea poate oferi sau lua.
În acest sens, pomenirea lor rămâne actuală nu pentru că fiecare creștin ar fi chemat la aceeași formă de mucenicie, ci pentru că fiecare este chemat la aceeași fidelitate. Pentru unul, această fidelitate poate însemna răbdarea unei încercări; pentru altul, păstrarea credinței într-un mediu potrivnic; pentru altul, iertarea, rugăciunea, responsabilitatea față de familie sau refuzul compromisului moral. Formele diferă, însă temelia rămâne aceeași: Hristos trebuie să rămână centrul vieții.
De aceea, Sfântul Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist nu sunt numai nume așezate în calendar. Ei alcătuiesc înaintea Bisericii imaginea unei familii care a trecut prin schimbarea radicală a existenței și a rămas unită în credință. În această lumină, cinstirea lor devine și o chemare la o viață în care credința nu este doar mărturisită cu buzele, ci devine criteriu pentru alegerile, relațiile și încercările fiecărei zile.
Rugăciune către Sfinții Mucenici Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist
Sfinților Mari Mucenici Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist, voi care ați rămas împreună în credința lui Hristos și ați primit cununa muceniciei, priviți cu milostivire spre noi, cei care alergăm la mijlocirea voastră.
Rugați pe Hristos Dumnezeul nostru să ne întărească în credință, să ne păzească de frică, de deznădejde și de lepădarea de adevăr și să ne dăruiască puterea de a rămâne statornici în încercările vieții.
Sfinte Eustatie, întărește-i pe cei care trec prin pierderi și schimbări neașteptate și ajută-i să nu-și piardă nădejdea în Dumnezeu. Sfântă Teopista, roagă-te pentru familiile încercate, pentru soți și soții, pentru părinți și copii, ca dragostea dintre ei să fie întemeiată pe credință, răbdare și rugăciune.
Sfinților Agapie și Teopist, mijlociți pentru tineri și pentru copii, ca Dumnezeu să le lumineze mintea, să le păzească sufletul și să le dăruiască puterea de a rămâne aproape de Biserică și de Evanghelia lui Hristos.
Iar tuturor celor care vă cheamă în rugăciune, dăruiți, prin mijlocirea voastră, pace în suflet, răbdare în necazuri, putere în ispite și nădejde în clipele de încercare.
Sfinților Mucenici Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist, rugați pe Milostivul Dumnezeu să ne păzească în dreapta credință, să ne întărească în iubire și să ne călăuzească pe calea mântuirii, ca, prin rugăciunile voastre, să dobândim și noi harul de a rămâne credincioși lui Hristos până la sfârșitul vieții. Amin.
Sursa:Doxologia, „Sfântul Mare Mucenic Eustatie și soția sa Teopista, cu cei doi fii: Agapie și Teopist”, 20 septembrie
Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților – luna septembrie, ziua de 20 septembrie – Viața Sfântului Mare Mucenic Eustație, a soției sale Teopista și a fiilor lor, Agapie și Teopist.
Autor: Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu