CAZANIA DUMINICII ÎNAINTE DE ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI (Despre roadele cugetării la învățăturile dumnezeiești)

 

​Frați creștini,

​Iisus Hristos când a vorbit cu Nicodim despre crucea Sa și despre mântuirea venită printr-însa, a adăugat și învățătura despre dragoste, zicând: „Că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut, pentru ca ori cine va crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). Acestea nu le-a grăit în zadar, ci ca să arate că dragostea L-a făcut pe El om și ea este pricina mântuirii noastre. A unit cuvântul credinței cu cuvântul dragostei, ca să ne învețe că aceea este credința cea mântuitoare, care este unită cu dragostea, precum zice și dumnezeiescul Apostol că credința care se arată prin faptele dragostei este desăvârșită (Iacov 2, 22). Deci, dacă avem o astfel de credință, ea este adevărată și fără îndoială ne mântuiește. Iar de va lipsi dragostea, atunci credința noastră este asemenea cu credința demonilor, pentru că „Și demonii cred și se cutremură“ (Iacov 2, 19), dar dragoste nu au; de aceea la nimic nu le folosește credința lor.

​Proorocii, sfinții apostoli, sfinții părinți și dascăli, au învățat că dragostea este izvorul și rădăcina tuturor faptelor celor bune, pentru că ea unește pe om cu Dumnezeu și fără ea orice faptă bună este moartă. Toți, într-un singur glas, au zis că fără dragoste nimeni nu se mântuiește. Domnul Iisus însuși a arătat cum au fost osândiți bogatul cel nemilostiv, omul cel lacom, care a ascuns talantul, fecioarele care nu aveau untdelemn în candelele lor, iar pe cei nemilostivi i-a trimis în focul cel mai dinafară. De aceea credem că mai toți creștinii știu că fără dragoste nici unul dintre ei nu poate să se mântuiască și totuși vedem foarte puțini creștini care iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele lor, căci fiecare se îngrijește și se ostenește mai mult pentru agoniseală pământească, decât pentru comoara cea cerească a dragostei.

​Cum se întâmplă însă că deși omul are în firea lui sădită dragostea, totuși el nu iubește nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său? Este la fel ca atunci când îți pironești ochii tăi în pământ, și nu vezi cerul, pentru că nu ai alți ochi afară de cei cu care te uiți în pământ. Când toată dragostea ta o dai celor lumești, atunci nu iubești nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele tău, pentru că nu ai altă dragoste afară de cea pe care ai dat-o celor lumești. Înălțând ochii spre cer, vezi mai ușor măreața operă a lui Dumnezeu, și-ți aduci aminte de El. Fără să vrei, Dumnezeu fiind dragoste, iar dragostea la dragoste trage, dragostea din tine te apropie de Dumnezeu și nu-l mai poți uita pe Domnul Dumnezeul tău. Cât timp îți lipsește aducerea aminte de Dumnezeu, îți va lipsi și dragostea din inima ta, căci știut este că pe acela pe care-l ai de-a pururea în mintea ta, pe acela îl iubești și cu neputință îți este să iubești pe acela, de care niciodată nu-ți aduci aminte și nu te gândești la el. Iată de ce comoara dragostei este aducerea aminte de Dumnezeu, iar aducerea aminte de Dumnezeu se trezește prin citirea Sfintelor Scripturi și cugetarea neîncetată la poruncile lui Dumnezeu. Deci, dacă vei face acestea, nu vei putea uita niciodată pe Dumnezeu. Neuitând pe Dumnezeu, vei duce spre rodire dragostea ta, o vei crește, o vei mări.

​Dar, poate, vei zice că nu poți să-ți aduci într-una aminte de Dumnezeu și de poruncile Lui, fiindcă ai soție, copii, casă, nenumărate griji, necazuri și nevoi. Aceasta depinde de tine, căci ce te oprește, ca mai înainte de a începe lucrul tău, să socotești că Dumnezeu este de față și vede ce faci? Ce greutate ai ca, în orice lucrare a ta, să nădăjduiești la Dumnezeu și să chemi numele Lui cel sfânt? Când faci aceasta, atunci cugeți ziua și noaptea la poruncile dumnezeiești și-ți aduci aminte pururea de Dumnezeu.

​Câte griji avea psalmistul David, stând pe scaunul împărătesc, ca să păzească pe supuși de vrăjmașii care-i înconjurau, să judece norodul și să povățuiască toată împărăția sa însă, între atâtea nevoi și griji aflându-se, niciodată nu uita pe Dumnezeu, ci zicea: „În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat Doamne“ (Psalm 118, 93). Poruncile lui Dumnezeu erau cugetarea și sfetnicii lui, după cum mărturisește zicând: „Pentru că mărturiile Tale cugetarea mea sunt și îndreptările Tale sunt sfaturile mele“ (Psalm 118, 24). El iubea Legea lui Dumnezeu și la ea cugeta în toată vremea, după cum el însuși spune: „Cât am iubit Legea Ta, Doamne, toată ziua cugetarea mea este la ea“ (Psalm 118, 97), Iată cum David, care-și aducea aminte de Dumnezeu în toată vremea, atât de mult a sporit dragostea inimii sale, încât Dumnezeu, Cel ce este dragoste, a mărturisit despre el, zicând: „Aflat-am pe David, fiul lui Iesei, bărbat după inima Mea“ (Fapte 13, 22; Psalm 88, 20). Iar dragostea inimii noastre, a celor care ne gândim la tot felul de păcate, sălbăticindu-se, nu iubește nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele, ci se lipește cu totul de cele pământești, de care, după puțin timp, ne desparte pe toți moartea.

​Atunci cum putem să cugetăm totdeauna la Dumnezeu și la poruncile Lui? Când pofta trupului ne silește spre săvârșirea păcatului, să ne gândim că „nici desfrânații, nici lacomii, nici furii, nici bețivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 9-10). Când facem milostenie să ținem seamă de cuvântul acela: „Să nu știe stânga ta, ce face dreapta ta“ (Matei 6, 3), iar când postim să ne aducem aminte de cuvintele Domnului: „Unge-ți capul tău și fața ta o spală,ca să nu te arăți oamenilor că postești“ (Matei 6, 17, 18).

​Cea mai înaltă și mai desăvârșită cugetare a omului va fi atunci când el își va înălța ochii minții și se va gândi că Dumnezeu, din bunătatea Sa, a făcut cerul și pământul, marea și toate cele văzute și nevăzute și că din iubirea Sa de oameni a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa și l-a împodobit cu putere cuvântătoare și cu voință liberă, supunând toată făptura conducerii lui. Apoi că, din dragostea Sa cea nesfârșită, a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume, ca Mântuitor și Izbăvitor al neamului omenesc, că El poartă grijă de toate și de fiecare dintre oameni în parte, dându-ne din cer ploi și vremi roditoare, umplând de hrană și de veselie inimile noastre. Din milostivirea Sa primește pe cei ce se pocăiesc, iar cu mila Sa cea nemărginită, are pregătită de la începutul lumii Împărăția și slava veșnică, nu numai pentru cei drepți, ci și pentru cei păcătoși care se pocăiesc.

​Fericit este omul acela care, ziua și noaptea, va avea acest fel de cugetare. Cel care cugetă acestea, simte că ele sunt mai dorite decât aurul și decât pietrele scumpe, mai dulci decât mierea și fagurul. Simțirea aceasta aprinde în inima omului focul dragostei dumnezeiești, iar aceasta îl face să strige cu proorocul: „Cât sunt de plăcute locașurile Tale, Doamne al puterilor: dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului. Inima și trupul meu, s-au bucurat de Dumnezeul cel viu“ (Psalm 83, 1-2). „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu“ (Psalm 41, 2). Amin!

​Listă Bibliografică

​Biblia sau Sfânta Scriptură (Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă).

​Proloagele de la Ohrida, Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumenița.

​Sinaxarul Bisericii Ortodoxe (Proloagele), Cazania Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ioan 3, 16).

​Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților pe luna Septembrie, Ed. Episcopiei Romanului.

​Autor: Teolog și jurnalist Daniel Caranda, Buzău

​Data: 13 Septembrie 2026