Pilda Focului și a Rugăciunii
Pe când Sfântul Iosif se afla la Mănăstirea Partoș, bătrân și retras din scaunul mitropolitan, o secetă cumplită a lovit ținutul Banatului, urmată de un incendiu mare care amenința să ardă totul în cale — casele oamenilor, recoltele și chiar sfântul locaș.
Sătenii și călugării au alergat spăimântați la bătrânul mitropolit, strigând:
— Părinte, arde totul! Ce să facem? Cum să ne salvăm?
Sfântul Iosif nu s-a lăsat cuprins de panică. S-a ridicat cu greu, sprijinindu-se în cârjă, s-a îndreptat spre ușa bisericii și a căzut la pământ pe piatra rece. Cu lacrimi în ochi, s-a rugat din adâncul inimii către Dumnezeu și Sfânta Treime ca să aibă milă de poporul necăjit.
În timp ce flăcările se apropiau amenințătoare, un nor mic s-a arătat deasupra mănăstirii. În scurt timp, o ploaie torențială s-a revărsat peste ținut, stingând focul exact în dreptul zidurilor mănăstirii și al satului, salvând viețile și agoniseala oamenilor. Când credincioșii au alergat să-i mulțumească, Sfântul le-a spus simplu:
— Nu mie să-mi mulțumiți, ci Milostivului Dumnezeu, căci El a văzut lacrimile și credința voastră, nu vremelnicia mea.
Morala
Smerenia adevărată și rugăciunea curată pot opri orice vătămare din lumea aceasta. Atunci când ne confruntăm cu "incendiile" și încercările vieții, spaima și deznădejdea nu aduc scăpare, ci doar credința statornică și predarea totală în mâinile lui Dumnezeu. Nicio furtună sau primejdie nu este mai mare decât mila Divină chemată cu inimă smerită.

Comentarii
Trimiteți un comentariu