În data de 27 septembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, una dintre marile personalități ale Ortodoxiei românești de la începutul veacului al XVIII-lea. Venit din îndepărtata Ivirie, ținutul Georgiei de astăzi, Sfântul Antim avea să-și lege pentru totdeauna numele de Biserica și cultura românească, devenind prin lucrarea sa un adevărat părinte al poporului pe care l-a păstorit. Viața sa a fost așezată sub semnul slujirii: prin tipar, prin cuvânt, prin zidirea de biserici, prin lucrarea pastorală și, în cele din urmă, prin jertfa mucenicească.
Născut în jurul anului 1650, în Iviria, viitorul mitropolit a primit la botez numele de Andrei. Tinerețea sa a fost marcată de încercări, fiind luat rob de către turci și dus la Constantinopol. Eliberarea avea să deschidă însă o nouă etapă a vieții sale. În apropierea Patriarhiei Ecumenice și-a desăvârșit pregătirea, deprinzând mai multe îndeletniciri și arte care, mai târziu, aveau să devină instrumente ale slujirii sale bisericești: pictura, sculptura, caligrafia și arta tiparului.
Venirea sa în Țara Românească, la chemarea Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, avea să schimbe profund destinul acestui cărturar ivirean. Antim nu a rămas un simplu meșter al tiparului, ci a înțeles cartea ca pe un mijloc de propovăduire și de întărire a credinței. În tipografiile de la București și Snagov, apoi în activitatea sa de ierarh, el a lucrat pentru ca învățătura Bisericii să ajungă la oameni într-o formă limpede și accesibilă.
Una dintre marile sale contribuții a fost dezvoltarea tiparului în limba română. Cărțile ieșite de sub mâna sa nu reprezentau doar realizări culturale, ci erau adevărate instrumente de pastorație. Într-o epocă în care limba română își consolida treptat locul în viața Bisericii, Sfântul Antim a înțeles că poporul trebuie să audă și să citească în propria limbă cuvântul lui Dumnezeu și învățătura Bisericii.
Lucrarea sa tipografică s-a extins însă dincolo de spațiul românesc. A tipărit cărți în română, greacă, slavonă și arabă, contribuind la răspândirea culturii și spiritualității ortodoxe într-un spațiu mult mai larg. Pentru el, tipografia nu era o simplă îndeletnicire cărturărească. Era o formă de slujire. Litera tipărită devenea mijloc prin care credința putea fi transmisă din generație în generație.
În anul 1705, Antim Ivireanul a fost ales episcop al Râmnicului. Aici lucrarea sa pastorală s-a împletit cu preocuparea pentru organizarea vieții bisericești și pentru dezvoltarea tiparului. Trei ani mai târziu, în 1708, a fost ales Mitropolit al Țării Românești.
Ajuns în scaunul mitropolitan, Sfântul Antim nu și-a abandonat preocupările cărturărești. Dimpotrivă, acestea au fost integrate în misiunea sa de păstor. Pentru el, episcopul nu era doar cel care conducea administrativ o eparhie, ci omul chemat să vorbească sufletului, să îndrepte, să mustre atunci când era nevoie și să-i întărească pe credincioși în credință.
Această dimensiune a slujirii sale se vede în mod deosebit în Didahiile sale. Predicile Sfântului Antim sunt mărturia unui ierarh care cunoștea profund realitățile oamenilor cărora le vorbea. El nu trata credința ca pe o simplă înșiruire de formule, ci ca pe o viață care trebuia asumată. Cuvântul său era îndreptat împotriva păcatului, a nedreptății, a nepăsării și a slăbirii vieții duhovnicești.
În spatele cuvântului său se afla însă propria sa viață. Sfântul Antim nu a cerut altora ceea ce el însuși nu era pregătit să împlinească. A lucrat, a zidit, a tipărit, a predicat și a păstorit, iar atunci când asupra lui au venit încercările, nu și-a lepădat chemarea și nu și-a abandonat mărturisirea.
Unul dintre cele mai importante chipuri ale moștenirii sale este Mănăstirea Antim din București, ctitorie care îi poartă numele. Biserica și ansamblul monahal au rămas ca o mărturie concretă a unui ierarh care nu s-a mulțumit să vorbească despre frumusețea credinței, ci a dorit să o așeze și în ziduri, în artă și în viața comunității.
Ultima parte a vieții Sfântului Antim a fost însă marcată de tulburări politice și de încercări care aveau să-l conducă spre mucenicie. În anul 1716, a fost îndepărtat din scaunul mitropolitan și arestat. A urmat porunca de a fi trimis în exil către Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai.
Pentru un om care își petrecuse întreaga viață în slujirea Bisericii, îndepărtarea din scaun nu putea fi ușoară. Dar adevărata măsură a unui slujitor al lui Dumnezeu nu se vede numai în vremurile de pace, ci mai ales atunci când puterea, cinstea și libertatea îi sunt luate. Sfântul Antim a trecut de la demnitatea mitropolitană la drumul exilului, de la scaunul arhieresc la suferință, fără ca această schimbare să-i anuleze mărturisirea.
Pe drumul surghiunului, în toamna anului 1716, a fost ucis de cei care îl escortau, iar trupul său a fost aruncat în apele râului Tungia, în apropiere de Adrianopol. Sfârșitul său a fost astfel pecetluit prin sânge. Cel care își dedicase viața tipăririi și răspândirii cuvântului Bisericii avea să-și încheie viața prin mărturisirea supremă a credinței.
De aceea, Biserica nu îl cinstește doar ca pe un mare ierarh, tipograf sau cărturar, ci ca pe un Ierarh Martir . Titlul acesta cuprinde întreaga sa existență. Cuvântul său a fost însoțit de faptă, lucrarea sa cărturărească a fost însoțită de slujire, iar slujirea sa a fost încununată de jertfă.
Viața Sfântului Antim Ivireanul arată și un lucru deosebit de important pentru istoria Bisericii: un om venit dintr-un ținut îndepărtat poate deveni, prin iubire și slujire, parte deplină din viața unui popor. Antim a fost ivirean prin naștere, dar a devenit român prin lucrare și prin jertfă. A primit Țara Românească drept loc al slujirii sale și a lăsat-o mai bogată în cărți, biserici, cuvânt duhovnicesc și memorie creștină.
Moștenirea sa nu stă numai în tipăriturile pe care le-a lăsat sau în ctitoria care îi poartă numele. Ea se află și în felul în care a înțeles slujirea: ca responsabilitate, ca mărturisire și ca jertfă. Pentru Sfântul Antim, cuvântul trebuia să ducă la faptă, iar credința trebuia să rămână statornică și atunci când mărturisirea ei devenea primejdioasă.
De aceea, pomenirea sa nu este doar aducerea aminte a unui mare ierarh al trecutului. Este și chemarea de a înțelege că darurile primite de om – cultura, priceperea, cuvântul, puterea de a lucra – capătă adevărata lor valoare atunci când sunt puse în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul rămâne astfel în memoria Bisericii ca un păstor care a luminat prin cuvânt, a zidit prin faptă și a mărturisit prin jertfă. Viața sa, începută în îndepărtata Ivirie și încheiată pe drumul exilului, s-a legat pentru totdeauna de istoria spirituală a Țării Românești. Iar sângele vărsat la sfârșitul acestei vieți nu a șters lucrarea sa, ci a pecetluit-o. Alegerea lui Antim Ivireanul ca Mitropolit al Țării Românești, în anul 1708, a deschis cea mai importantă perioadă a activității sale. Ajuns în această treaptă, el nu a renunțat la preocupările care îl consacraseră, ci le-a așezat într-o lucrare mai largă, în care tiparul, cartea, predica și grija pentru viața Bisericii se completau reciproc.
Una dintre preocupările sale constante a rămas dezvoltarea tiparului. Antim a înțeles foarte bine rolul cărții într-o societate în care accesul la învățătură era încă limitat. Prin tipărirea cărților bisericești, învățătura putea circula dincolo de locul în care fusese rostită și putea ajunge în mănăstiri, biserici și comunități îndepărtate.
Sub îndrumarea sa au fost tipărite numeroase cărți de cult și de învățătură, în special în limba română, dar și în alte limbi folosite în lumea ortodoxă. Activitatea aceasta arată că Sfântul Antim privea Biserica nu în limitele unei singure comunități, ci în legătura ei cu întreaga Ortodoxie.
Un loc important în această lucrare l-a ocupat preocuparea pentru folosirea limbii române. Antim a contribuit la consolidarea limbii române ca limbă a cultului și a culturii bisericești. Pentru credincios, acest lucru avea o importanță directă: rugăciunea, cântarea și învățătura puteau fi primite într-o limbă pe care o înțelegea.
Această apropiere dintre Biserică și popor se vede și în activitatea sa de predicator. Didahiile sale reprezintă una dintre cele mai importante mărturii ale acestei perioade. În ele, Antim vorbește despre marile sărbători ale Bisericii, despre virtuți și păcate, despre viața creștinului și despre responsabilitatea pe care omul o are înaintea lui Dumnezeu.
Predica lui nu rămânea însă la nivelul unei simple explicări a sărbătorilor. El folosea momentul liturgic pentru a se adresa direct conștiinței credincioșilor. De aici vine și forța acestor texte: ele nu sunt numai pagini de literatură veche, ci mărturia unui ierarh preocupat de felul în care Evanghelia era trăită în viața de fiecare zi.
În același timp, Sfântul Antim s-a preocupat de zidirea și înfrumusețarea locașurilor de cult. Cea mai cunoscută dintre ctitoriile sale este Mănăstirea Antim din București, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea. Ansamblul monahal poartă amprenta personalității sale și exprimă, prin arhitectură și prin organizarea spațiului, preocuparea sa pentru frumusețea și buna rânduială a vieții bisericești.
Mănăstirea nu trebuie privită doar ca o ctitorie personală. În gândirea unui ierarh, zidirea unui așezământ monahal însemna crearea unui loc destinat rugăciunii, vieții comunitare și continuității spirituale. Piatra așezată în temelie devenea astfel parte dintr-o lucrare care trebuia să continue și după moartea ctitorului.
Sfântul Antim a acordat atenție și vieții monahale. Mănăstirea trebuia să fie un spațiu al rugăciunii și al disciplinei duhovnicești, nu doar un ansamblu de ziduri. În această privință se vede din nou felul în care înțelegea el Biserica: nu ca pe o instituție abstractă, ci ca pe o comunitate vie, în care fiecare om are o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu.
Ca mitropolit, Antim a fost preocupat și de buna desfășurare a vieții bisericești. A urmărit rânduiala slujbelor, pregătirea clerului și păstrarea disciplinei. În același timp, prin predicile sale, s-a adresat și problemelor morale ale societății în care trăia.
El a vorbit despre lăcomie, nedreptate, mândrie, beție, lipsa milosteniei și alte forme prin care omul se îndepărtează de Dumnezeu. Aceste teme arată că Sfântul Antim nu separa viața religioasă de viața socială. Pentru el, credința trebuia să se vadă în felul în care omul își tratează aproapele, în felul în care își folosește averea, în felul în care își exercită puterea și în felul în care își asumă responsabilitățile.
În această privință, activitatea sa de mitropolit a fost una profund pastorală. El nu s-a limitat la administrarea instituțiilor bisericești, ci a încercat să formeze conștiințe.
De aceea, perioada mitropoliei sale trebuie înțeleasă ca o continuare firească a întregii sale vieți. Tipograful devenise ierarh, iar ierarhul a continuat să fie cărturar. Cărturarul devenise predicator, iar predicatorul a rămas preocupat de viața concretă a oamenilor. Ctitorul a ridicat o mănăstire, dar a înțeles zidirea ca pe un mijloc pentru rugăciune și pentru continuitatea vieții Bisericii.
În jurul acestei lucrări s-a format imaginea unui mitropolit activ, cultivat și profund implicat în viața Bisericii. Dar tocmai amploarea activității sale avea să-l așeze și în mijlocul unor tensiuni tot mai puternice. Pentru moment însă, perioada sa de mitropolie rămâne una dintre cele mai rodnice etape ale istoriei Bisericii românești de la începutul veacului al XVIII-lea.
Sfântul Antim nu a lăsat în urma sa doar cărți și zidiri. A lăsat o concepție despre slujirea Bisericii în care cuvântul trebuia să fie urmat de faptă, iar cultura trebuia să rămână legată de credință. Tocmai această unitate dintre gândire, lucrare și păstorire face ca personalitatea sa să depășească cadrul unei simple biografii și să rămână vie în memoria Bisericii. Anii în care Antim Ivireanul a fost mitropolit al Țării Românești au fost pentru el ani de mare activitate, dar și de responsabilitate tot mai apăsătoare. Ajuns în fruntea Bisericii într-o perioadă în care domnia lui Constantin Brâncoveanu favoriza cultura, tiparul și dezvoltarea vieții bisericești, Antim a continuat să lucreze în aceeași direcție, însă cu o viziune care depășea simpla preocupare pentru producerea de cărți.
Pentru el, tipografia era un mijloc prin care învățătura Bisericii putea ajunge la oameni. De aceea, activitatea tipografică a rămas una dintre preocupările sale importante și după alegerea ca mitropolit. Cărțile liturgice, cărțile de învățătură și textele folositoare slujirii bisericești erau necesare nu doar pentru buna desfășurare a cultului, ci și pentru formarea clerului și pentru întărirea credinței credincioșilor.
Un aspect deosebit al activității sale îl reprezintă preocuparea pentru tipărirea de cărți în mai multe limbi ale lumii ortodoxe. Antim cunoștea valoarea cuvântului tipărit și înțelegea că o Biserică nu trăiește numai în limitele unui spațiu geografic. Experiența sa de om venit din Răsărit și legăturile sale cu mediile culturale și bisericești din Constantinopol îl ajutaseră să privească lumea ortodoxă într-un sens mai larg.
Astfel, tiparul românesc din vremea sa a devenit și un instrument de sprijin pentru comunități ortodoxe aflate dincolo de hotarele Țării Românești. Cărțile tipărite în arabă constituie una dintre cele mai importante mărturii ale acestei deschideri. Antim nu lucra doar pentru Biserica locală, ci participa, prin mijloacele pe care le avea la îndemână, la o lucrare culturală și bisericească de amploare în întregul Răsărit ortodox.
În același timp, ca mitropolit, Antim trebuia să se ocupe de realitățile concrete ale Bisericii din Țara Românească. Episcopiile, mănăstirile, preoții, rânduiala slujbelor și disciplina bisericească intrau în responsabilitatea sa. Activitatea sa nu mai putea fi aceea a unui cărturar retras în liniștea unei tipografii. Era acum un ierarh care trebuia să ia hotărâri, să îndrume, să judece situații și să răspundă pentru starea Bisericii.
În această perioadă se conturează tot mai clar și personalitatea sa publică. Antim era un om al culturii, dar nu un cărturar rupt de viața Bisericii. Era un tipograf, dar și un păstor. Era un predicator, dar și un administrator. Era ctitor, dar și un om preocupat de viața concretă a comunității.
Un loc important în această lucrare îl ocupă și ctitoria sa din București, Mănăstirea Antim. Ridicarea acestei mănăstiri arată că preocupările sale nu se limitau la tipar și predicare. Antim dorea să lase în urma sa un așezământ în care viața monahală și rugăciunea să continue după rânduiala Bisericii. Mănăstirea avea să poarte numele ctitorului său și să devină una dintre construcțiile reprezentative ale epocii brâncovenești.
Prin această ctitorie se vede și o altă latură a personalității sale. Antim, care venise în Țara Românească dintr-un spațiu îndepărtat, ajunsese să se lege profund de această țară și de Biserica ei. Nu mai era doar un meșter al tiparului adus la curtea domnească. Devenise unul dintre oamenii importanți ai vieții bisericești și culturale românești.
În anii de mitropolie, predica a rămas, de asemenea, un instrument esențial al activității sale. Didahiile sale păstrează imaginea unui ierarh care vorbea direct despre problemele oamenilor și despre responsabilitatea creștină. El nu evita păcatele și slăbiciunile care afectau societatea vremii: lăcomia, nedreptatea, mândria, desfrânarea, beția, lipsa milosteniei și nepăsarea față de cei aflați în nevoie.
Aceste predici sunt importante și pentru că ne permit să vedem omul din spatele funcției de mitropolit. Antim nu apare numai ca un mare cărturar sau ctitor, ci ca un păstor preocupat de felul în care credința era trăită în viața de zi cu zi. Îl interesa nu numai dacă oamenii veneau la biserică, ci și ce făceau după ce ieșeau din biserică.
În această privință, activitatea lui de mitropolit era legată în mod firesc de experiența sa de tipograf și predicator. Ceea ce se tipărea trebuia să ajungă la oameni, ceea ce se predica trebuia să fie trăit, iar ceea ce se rânduia în Biserică trebuia să producă ordine și folos duhovnicesc.
Pe măsură ce anii treceau, însă, poziția lui Antim devenea tot mai dificilă. El se afla într-o lume în care viața Bisericii era strâns legată de viața politică a țării, iar schimbările din jurul domniei aveau inevitabil urmări și asupra ierarhilor. Mitropolitul nu putea rămâne în afara acestor realități.
Ultimii ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu au fost marcați de schimbări importante în situația politică a Țării Românești. În 1714, domnitorul și familia sa au fost duși la Constantinopol și executați. Pentru Biserica din Țara Românească, dispariția lui Brâncoveanu a însemnat și sfârșitul unei perioade în care Antim își desfășurase cea mai mare parte a activității sale.
Odată cu schimbarea domnitorului, situația mitropolitului avea să se schimbe radical. Antim era deja o personalitate puternică a Bisericii, cu o activitate amplă și cu o poziție bine conturată. În noul context politic, raporturile sale cu puterea aveau să devină tot mai complicate.
Aici începe ultima și cea mai dramatică etapă a vieții sale. După ani în care lucrase la tipar, predicase, zidise, organizase și păstorise, Antim avea să fie confruntat cu o situație în care propria sa slujire avea să-i fie pusă sub semnul întrebării.
Pentru omul care își dedicase aproape întreaga maturitate Bisericii din Țara Românească, anii care urmau aveau să însemne pierderea scaunului mitropolitan, arestarea, despărțirea de țara în care își desfășurase lucrarea și, în cele din urmă, moartea violentă. Dar înainte de toate acestea se află o perioadă de tensiuni și conflicte care trebuie înțeleasă în contextul politic și bisericesc al anului 1716.
După moartea lui Constantin Brâncoveanu, în 1714, lumea în care Antim Ivireanul își desfășurase cea mai mare parte a activității avea să se schimbe profund. Dispariția domnitorului a însemnat sfârșitul unei epoci în care Biserica, cultura și tiparul se bucuraseră de o susținere deosebită. În locul lui Brâncoveanu a venit Ștefan Cantacuzino, iar după înlăturarea acestuia, în 1716, la conducerea Țării Românești a fost adus Nicolae Mavrocordat.
Schimbarea politică nu a rămas fără urmări asupra Bisericii. Antim era mitropolit de mai mulți ani, avea o personalitate puternică și era profund legat de vechea domnie. În noul context, raporturile dintre mitropolit și puterea politică au devenit tot mai dificile.
Anul 1716 a fost unul deosebit de tulbure pentru Țara Românească. Imperiul Otoman se afla în război cu Austria, iar Principatele Române erau prinse în această confruntare. Schimbările politice și militare au creat o atmosferă de nesiguranță, iar suspiciunea față de oamenii considerați apropiați de vechea domnie a crescut.
În acest context, asupra lui Antim au început să planeze acuzații și bănuieli privind atitudinea sa față de noua situație politică. Mitropolitul a ajuns să fie privit cu neîncredere de autorități, iar conflictul dintre el și noua putere a devenit tot mai greu de evitat.
Antim nu era un simplu cleric care putea fi înlocuit fără consecințe. Era mitropolitul țării, ctitor, tipograf, predicator și una dintre personalitățile culturale cele mai importante ale epocii. Înlăturarea sa din scaun reprezenta, prin urmare, o schimbare importantă în viața Bisericii din Țara Românească.
În jurul acestor evenimente s-au formulat, de-a lungul timpului, interpretări diferite cu privire la cauzele exacte ale conflictului. Cert este că în 1716 Antim a intrat într-un conflict grav cu autoritățile și a fost acuzat de implicare politică. În cele din urmă, a fost silit să părăsească scaunul mitropolitan.
Pentru Antim, momentul avea o gravitate aparte. După aproape trei decenii petrecute în Țara Românească, țara în care venise ca tânăr și în care își desfășurase întreaga maturitate, era acum îndepărtat din locul în care slujise Biserica.
Drumul său se schimba radical. Până atunci, viața lui fusese legată de tipografii, biserici, mănăstiri, cărți și oameni. Acum începea un drum al despărțirii și al prigoanei.
Potrivit relatărilor tradiționale despre ultimele sale zile, Antim a fost arestat și urma să fie trimis departe, spre Muntele Sinai. Nu mai era tratat ca mitropolitul care vreme de ani întregi păstorise Biserica Țării Românești, ci ca un om devenit incomod pentru noua putere.
Este important să privim această schimbare și prin contrastul cu anii anteriori. Același om care fusese primit la curtea lui Constantin Brâncoveanu, căruia i se încredințase tiparul și care ajunsese mitropolit, era acum scos din scaun și trimis în afara țării. Destinul său se schimba într-un timp foarte scurt, odată cu schimbarea împrejurărilor politice.
În acest punct, biografia lui Antim capătă o dimensiune dramatică. Nu mai avem înaintea noastră doar pe marele tipograf, pe predicatorul din Didahii sau pe ctitorul mănăstirii bucureștene. Avem un ierarh ajuns la capătul slujirii sale publice, despărțit cu forța de Biserica pe care o păstorise.
Drumul către exil avea să fie și ultimul său drum.
În toamna anului 1716, Antim a fost transportat sub pază spre locul unde urma să fie trimis. Nu avea să ajungă însă la destinație. În timpul acestui drum, viața sa avea să se încheie violent.
Potrivit tradiției păstrate de Biserică, Antim a fost ucis, iar trupul său a fost aruncat în râul Tungia, în apropiere de Adrianopol. Astfel se încheia viața unui om care venise din îndepărtata Ivirie și care ajunsese, prin lucrarea sa, una dintre marile figuri ale Bisericii și culturii românești.
Moartea sa nu a fost sfârșitul unei vieți retrase, ci capătul unei existențe consumate în slujire publică. Antim murise după ani de muncă în tipografii, de predicare, de păstorire și de zidire. Ultimul său drum nu mai semăna cu niciunul dintre drumurile pe care le făcuse în timpul vieții: nu mai mergea către o nouă tipografie, către o episcopie sau către o mănăstire, ci era dus departe de țara pe care o slujise. Și tocmai aici se încheie partea pământească a vieții sale. Din acel moment, memoria lui Antim nu mai avea să fie legată doar de cărțile pe care le tipărise, de predicile pe care le rostise sau de mănăstirea pe care o zidise. Biserica avea să-l păstreze în memoria sa ca pe un ierarh care și-a încheiat slujirea prin suferință și moarte.
Pentru noi, anul 1716 rămâne astfel punctul în care biografia lui Antim Ivireanul trece din istorie în martiriu. Iar pentru a înțelege această trecere, trebuie să privim cu atenție nu doar la moartea sa, ci și la felul în care Biserica l-a cinstit după moarte și la mărturia pe care viața sa a lăsat-o în conștiința creștină românească.
Conflictul care avea să ducă la înlăturarea lui Antim Ivireanul din scaunul mitropolitan nu s-a consumat într-o singură clipă. În anul 1716, asupra lui s-au strâns acuzații care au fost folosite pentru a justifica îndepărtarea sa. Mitropolitul a ajuns în centrul unei cercetări în care chestiunile bisericești s-au amestecat cu interesele politice ale momentului.
Antim a fost acuzat că ar fi avut legături cu austriecii și că ar fi urmărit să se opună autorității otomane. Acuzațiile trebuie înțelese în atmosfera războiului dintre Imperiul Otoman și Austria, când orice presupusă apropiere de partea adversă putea avea consecințe grave. Pentru un ierarh aflat într-o poziție atât de importantă, asemenea acuzații puteau fi suficiente pentru declanșarea unei anchete și pentru pierderea sprijinului politic.
În jurul lui Antim s-a format astfel un dosar politic și bisericesc. Nu mai era judecată doar activitatea sa de mitropolit, ci însăși loialitatea sa față de puterea care conducea țara. Poziția lui devenise extrem de vulnerabilă, iar autoritățile urmăreau îndepărtarea sa dintr-un scaun pe care îl ocupase aproape un deceniu.
Situația a căpătat și o dimensiune bisericească. Antim nu putea fi îndepărtat pur și simplu din funcție fără implicarea autorității ecleziastice. În această împrejurare, patriarhul de Constantinopol, Ieremia al III-lea, a fost implicat în procedura prin care mitropolitul urma să fie scos din scaun.
Hotărârea a fost una extrem de gravă pentru Antim. Din punct de vedere bisericesc, el era îndepărtat din demnitatea mitropolitană și urma să fie trimis departe de țară. După o viață întreagă de slujire în spațiul românesc, mitropolitul se vedea lipsit nu doar de autoritatea sa, ci și de posibilitatea de a rămâne în mijlocul Bisericii pe care o păstorise.
Un detaliu face această situație cu atât mai apăsătoare: Antim nu era un ierarh fără legături cu țara în care slujise. Aici își petrecuse cea mai mare parte a vieții adulte, aici își desfășurase activitatea de tipograf, aici devenise episcop, apoi mitropolit, și tot aici își ridicase propria ctitorie. Îndepărtarea lui nu însemna doar pierderea unei funcții, ci ruperea brutală de mediul în care își construise întreaga operă.
În fața acestei hotărâri, Antim a încercat să-și apere poziția. Conflictul său nu trebuie redus la imaginea unui ierarh care acceptă pasiv ceea ce i se întâmplă. Din documentele și mărturiile păstrate se desprinde imaginea unui om care a contestat acuzațiile aduse împotriva lui și care a încercat să-și apere demnitatea și dreptul de a rămâne în slujirea Bisericii.
Dar hotărârea era deja luată. Antim urma să fie scos din scaun și trimis în exil.
În acest moment se încheie propriu-zis conflictul său cu autoritățile. Ceea ce urmează nu mai ține de desfășurarea disputei politice, ci de consecințele ei asupra vieții sale.
Antim avea să fie luat sub pază și pregătit pentru plecare. Destinația indicată era Muntele Sinai. Pentru omul care venise în Țara Românească cu zeci de ani înainte și care ajunsese să-și lege întreaga lucrare de această țară, porunca de a o părăsi reprezenta o despărțire fără întoarcere.
După hotărârea de îndepărtare din scaun și condamnarea la exil, Antim Ivireanul a fost supus unei umiliri care avea să marcheze începutul ultimului său drum. Nu mai era tratat ca mitropolitul Țării Românești. A fost scos din haina și din însemnele arhierești, iar numele de Antim, sub care fusese cunoscut vreme de decenii, a fost înlocuit cu numele său de mirean, Andrei.
Pentru un om care își petrecuse aproape întreaga viață adultă în slujirea Bisericii, această degradare publică avea o cruzime aparte. Nu era doar pierderea unei demnități. Era încercarea de a șterge, într-un singur moment, identitatea sub care Antim își desfășurase lucrarea de ierarh, predicator și păstor.
Apoi a fost pregătit pentru plecare. Condamnarea prevedea exilul pe viață la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Nu era vorba despre o retragere aleasă și nici despre o călătorie către un loc în care să-și continue liniștit viața monahală. Antim era trimis sub pază, ca un condamnat.
Într-o noapte de septembrie, fostul mitropolit a fost urcat într-o căruță. Era însoțit de o gardă înarmată, aflată sub comanda boierului Radu Colfescu. De aici începea drumul spre sud, către spațiul balcanic și, potrivit condamnării, mai departe către Sinai.
Imaginea acestui început de drum este una dintre cele mai puternice din biografia sa. Antim pleca din țara în care lucrase aproape treizeci de ani nu în fruntea unei procesiuni, nu ca ierarh al Bisericii și nu către o nouă lucrare tipografică, ci într-o căruță păzită de soldați.
Drumul a continuat prin sudul Dunării. Garda a trecut în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar traseul a înaintat către zona Adrianopolului și apoi spre Galipoli. Sursele care reconstituie această ultimă călătorie indică traseul balcanic folosit în mod obișnuit către Constantinopol și mai departe spre Muntele Sinai.
Pe măsură ce Antim se îndepărta de Țara Românească, se încheia și legătura sa directă cu lumea în care își desfășurase lucrarea. În urmă rămâneau Bucureștiul, Mitropolia, Mănăstirea Tuturor Sfinților și oamenii cărora le vorbise în biserici. În față se afla un exil despre care nu știa dacă îl va putea vreodată încheia.
Destinația era Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la poalele Sinaiului. Pentru Antim, aceasta ar fi însemnat o rupere definitivă de spațiul românesc și de orice posibilitate de a reveni la slujirea pe care o îndeplinise până atunci. Dar drumul nu avea să ajungă la capăt.
În zona Galipoliului, aproape de apele Tungiei, călătoria spre Sinai avea să fie întreruptă. Antim nu avea să intre niciodată în Mănăstirea Sfânta Ecaterina și nu avea să cunoască viața de exilat pentru care fusese condamnat.
Sfântul Antim Ivireanul – de la exil la martiriu
Drumul către Sinai, început sub semnul exilului, avea să se transforme însă într-un drum către moarte. Antim fusese condamnat să-și sfârșească viața departe de țara pe care o slujise și departe de Biserica în care își desfășurase întreaga lucrare. Dar nici măcar această condamnare nu avea să fie dusă până la capăt. La Galipoli, în apropierea Adrianopolului, drumul spre Muntele Sinai s-a oprit, iar exilul s-a prefăcut în martiriu. Sursele bisericești consemnează că Antim a fost ucis de ostașii care îl escortau, iar trupul său a fost aruncat în apele râului Tungia.
Sfârșitul său a fost, prin urmare, departe de orice loc de cult, departe de ctitoria sa din București și departe de oamenii cărora le fusese păstor. Nu a murit în Mănăstirea Sfânta Ecaterina, așa cum prevedea sentința de exil. A murit pe drum, în afara țării, în timp ce era dus sub pază către locul în care urma să-și petreacă restul vieții.
Potrivit tradiției consemnate de izvoarele bisericești, uciderea a avut loc la sfârșitul lunii septembrie 1716. Trupul i-a fost aruncat în râu, într-o încercare de a șterge urmele celui ucis și de a face ca sfârșitul său să rămână fără mormânt și fără loc de pomenire.
Este importantă această imagine a unui ierarh care moare fără mormânt cunoscut. Antim, care zidise biserică, întemeiase tipografii și lăsase cărți pentru ca numele lui Hristos să fie vestit în limba poporului, nu a primit la sfârșit nici cinstea unei înmormântări, nici liniștea unui loc în care credincioșii să-i poată aprinde o lumânare. Trupul său a fost încredințat apelor.
Și totuși, tocmai aici se află una dintre cele mai puternice răsturnări ale vieții sale. Cei care îl trimiteau în exil voiau să-l îndepărteze, să-l scoată din memoria Bisericii și să încheie astfel lucrarea lui. Dar moartea lui nu a închis această lucrare. Dimpotrivă, ea a adăugat peste viața sa de ierarh cununa mărturisirii prin sânge.
Antim nu a căutat moartea și nu și-a construit singur un destin martiric. El a fost dus spre exil, iar exilul s-a sfârșit prin uciderea lui. Tocmai de aceea, în memoria Bisericii, martiriul său nu poate fi despărțit de întreaga sa slujire. Cel care își pusese viața în slujba Bisericii a rămas credincios până la capăt, chiar atunci când Biserica și țara pentru care lucrase îi fuseseră luate.
Pentru o vreme, chiar și amintirea morții sale a fost învăluită în tăcere. Dar această tăcere nu a fost ultimul cuvânt asupra lui Antim. În 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea care fusese pronunțată asupra sa, iar în 1992 Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, rânduindu-i zi de prăznuire la 27 septembrie.
Astfel, drumul care începuse ca un drum al rușinii și al exilului s-a încheiat, în memoria Bisericii, ca un drum al mărturisirii. Antim a plecat din țară dezbrăcat de veșmintele arhierești, numit cu numele său de mirean și dus sub pază. A murit fără mormânt cunoscut, iar trupul său a fost aruncat în apă. Dar numele lui nu a putut fi aruncat în uitare.
Exilul trebuia să-l despartă de turma sa. Martiriul l-a așezat însă pentru totdeauna în memoria Bisericii.
Când exilul devine jertfă
Drumul spre exil schimbă, în ultimele clipe ale vieții sale, înțelesul întregii sale slujiri. Antim plecase din Țara Românească nu pentru că își încheiase lucrarea, ci pentru că fusese îndepărtat din ea. Nu mai mergea ca mitropolit către o nouă comunitate, ci ca un om condamnat, lipsit de veșmintele arhierești și trimis departe de țara în care slujise. Destinația era Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde trebuia să-și petreacă restul vieții.
Dar aici se produce o răsturnare duhovnicească pe care numai lumina Evangheliei o poate face înțeleasă: exilul, gândit ca pedeapsă, devine drum al jertfei.
Antim nu pleacă spre moarte ca un om care și-o dorește și nici nu transformă suferința într-un gest de revoltă. El este dus. Este umilit. Este despuiat de cinstea arhierească. Este scos din locul în care păstorise. Și totuși, ceea ce oamenii transformaseră într-o pedeapsă nu mai poate fi înțeles, la capătul drumului, doar ca pedeapsă. Pentru un slujitor al Bisericii, jertfa nu începe numai în clipa în care curge sângele. Ea începe atunci când omul rămâne credincios lui Dumnezeu în mijlocul pierderii, al nedreptății și al suferinței.
Antim intrase în slujirea Bisericii prin muncă, prin ascultare, prin cuvânt și prin creație. Își dăruise mâinile tiparului, mintea cărții, glasul predicii, averea ctitoriei și timpul vieții sale oamenilor pe care îi păstorea. În ultimul său drum, avea să-i fie cerut și ceea ce mai rămăsese: libertatea, cinstea, patria și, în cele din urmă, viața.
De aceea, martiriul nu apare ca un episod izolat, desprins de restul biografiei sale. El este pecetea unei existențe care fusese, până atunci, o continuă dăruire. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a legat în mod explicit canonizarea sa de „viața sa jertfelnică”, curmată prin moarte martirică în septembrie 1716.
Aici este poate cel mai adânc sens al ultimului său drum: Antim pleacă în exil fără să știe că merge spre martiriu, dar merge până la capătul ascultării sale de Dumnezeu. Exilul îi este impus din afară; jertfa se împlinește dinăuntru. Prima este o condamnare omenească, cea de-a doua devine, în lumina credinței, o dăruire către Dumnezeu.
Și tocmai de aceea imaginea căruței care îl poartă departe de țară capătă o forță duhovnicească aparte. Omul care odinioară poruncea tipografiilor, ridica ziduri de biserici, organiza viața unei mitropolii și vorbea înaintea poporului este acum lipsit de orice putere omenească. Nu mai are în mâini decât ceea ce nu-i putea lua nimeni: credința.
Drumul îl duce spre moarte, dar nu spre o moarte fără sens. El devine, pentru Biserică, drumul către cununa muceniciei. Ostașii care îl escortau urmăreau să ducă la îndeplinire o pedeapsă. Antim însă avea să transforme, prin răbdarea sa, drumul pedepsei în drumul jertfei.
În apropierea Adrianopolului, această călătorie avea să se încheie violent. Garda care îl conducea spre Sinai l-a ucis, iar trupul său a fost aruncat în apele râului Tungia. Astfel, omul care fusese trimis să dispară din mijlocul Bisericii avea să rămână în memoria ei nu ca un ierarh înfrânt, ci ca ierarh martir.
Exilul voia să-l despartă de Biserică. Jertfa l-a unit pentru totdeauna cu ea.
Exilul îi lua pământul pe care îl slujise. Jertfa îi descoperea patria cea veșnică.
Exilul îi lua cinstea omenească. Martiriul îi aducea cununa pe care oamenii nu i-o mai puteau lua.Iar trupul aruncat în apă nu a însemnat sfârșitul lui Antim. Pentru Biserică, sângele martirului nu este un capăt de drum, ci mărturia că iubirea pentru Hristos poate rămâne statornică atunci când toate celelalte lucruri sunt luate de la om. Antim a plecat spre exil ca un om alungat. A ajuns la capătul drumului ca un mărturisitor. Iar ceea ce fusese pregătit ca pedeapsă s-a transformat, prin taina jertfei, în cununa martiriului.
Sursa: Pr. Niculae Șerbănescu, Sfântul Antim Ivireanul – un ierarh misionar și martir
Radu Albala, Antim Ivireanul și vremea lui, București, Editura pentru Literatură, 1962.
Autor : Alexandru Ispas Redactor
Comentarii
Trimiteți un comentariu